bătaia cu nuiaua, de câte ori nu fusese el, oare, bătut la școală? E dureros, dar se vede treaba că nu pentru orice viețuitoare. Câinele bătut urlă și mușcă; boul bătut nici măcar nu întoarce capul. La fel bătaia poate să-l doară pe un domn mare, dar țăranul urlă numai pentru că are prilejul să urle cât îl ține gura. Și nu toți urlă, oștenii și ofițerii cântă chiar și sub răpăiala nuielelor.

Chibzuielile acestea înțelepte n-au izbutit să înăbușe însă neliniștea de abia înfiripată, dar chinuitoare, din inima moștenitorului. Arendașul său Dagon ceruse o dare nedreaptă, pe care țăranii n-o puteau plăti. În clipa aceea, prințul nu se gândea la țărani, ci la mama lui, care avea desigur cunoștință de chipul în care administrează fenicianul. Și ce-i va spune ea, oare? Cum îl va privi? Cât de batjocoritor va surâde? Și n-ar fi femeie, dacă nu i-ar aminti: „Nu ți-am spus, Ramses, că fenicianul ăsta te va duce de râpă?” „Dacă preoții trădători, își zise prințul în gând, mi-ar da astăzi douăzeci de talanți, mâine l-aș alunga pe Dagon, țăranii mei n-ar mai fi bătuți cu nuiaua și nici n-ar mai fi afundați în apă, iar mama nu m-ar mai lua în zeflemea. A zecea parte, chiar a suta parte din bogățiile care zac în temple și incintă ochii lacomi ai capetelor lor rase, m-ar scuti pentru multă vreme să am de-a face cu fenicienii”. În clipa aceea sufletul lui Ramses fu străfulgerat de gândul destul de ciudat că între țărani și preoți se află o mare prăpastie. „Din cauza lui Herhor, gândi el, s-a spânzurat țăranul acela de la marginea deșertului. Pentru întreținerea preoților și templelor trudesc din greu vreo două milioane de țărani egipteni. Dacă moșiile preoților ar fi ale faraonului, eu n-aș mai fi fost silit să împrumut cincisprezece talanți, iar țăranii mei n-ar mai fi atât de crunt împilați. Iată care-i pricina nenorocirilor Egiptului și cauza slăbiciunii faraonilor săi!” Prințul își dădea seama că țăranii sunt nedreptățiți și simți o destul de mare ușurare descoperind că făptuitorii răului sunt preoții. Și nu-i trecu de loc prin cap că părerea asta putea fi greșită și nedreaptă. De altfel, nu-i judeca, ci numai se revolta. Iar mânia omului nu se îndreaptă niciodată împotriva lui însuși, așa precum pantera flămândă nu-și sfâșie propriul său trup, ci încolăcindu-și coada și ciulindu-și urechile, adulmecă în juru-i victimele.

Capitolul XIII

 

 

Plimbările întreprinse de moștenitor pentru descoperirea preotului care o salvase pe Sara și-i dăduse un sfat nimerit, avură un rezultat cu totul neașteptat. Preotul nu fu găsit; în schimb, printre țăranii egipteni începură să umble legende despre Ramses.

Un necunoscut plutea serile într-o barcă mică, din sat în sat, și povestea țăranilor că moștenitorul tronului i-a scăpat pe cei care erau amenințați cu munca silnică în mine, ca pedeapsă pentru atacul săvârșit împotriva casei lui și că, pe deasupra, tot el îl bătuse pe dregătorul care încercase să smulgă de la țărani o dare nedreaptă. Necunoscutul adăuga la sfârșit că prințul Ramses se află sub ocrotirea deosebită a zeului Amon din deșertul apusean, care-i este tată. Poporul simplu asculta cu nesaț veștile, în primul rând pentru că se potriveau cu faptele, iar în al doilea rând fiindcă cel care le povestea semăna el însuși cu un duh: venea nu se știe de unde și apoi pierea.

Prințul Ramses nu numai că nu i-a spus nimic lui Dagon despre țăranii lui, dar nici măcar nu l-a chemat la el. Se simțea rușinat față de fenician, de la care luase bani și căruia ar fi putut fi silit să-i mai ceară și altă dată.

La câteva zile însă după întâmplarea cu slujitorul lui Dagon, cămătarul veni el însuși să-l vadă pe moștenitorul tronului ținând în mână un obiect înfășurat cu o pânză albă. Intrând în odaia prințului, îngenunche, desfăcu învelitoarea albă și scoase un pocal de aur, nespus de frumos. Pocalul, încrustat cu pietre de felurite culori, era gravat, înfățișând culesul, tescuitul strugurilor și ospățul.

— Primește, înălțimea-ta, pocalul acesta din partea robului tău, zise cămătarul, și folosește-l o sută, o mie de ani… până la sfârșitul veacurilor.

Dar prințul înțelese care era gândul fenicianului. Fără a atinge deci darul de aur, îi zise cu fața aspră:

— Vezi, oare, Dagon, razele acestea purpurii dinăuntrul cupei?

— Desigur, răspunse cămătarul, asta dovedește că pocalul e din aurul cel mai curat.

— Iar eu îți spun că acesta e sângele copiilor răpiți părinților lor, răspunse mânios moștenitorul. Apoi se întoarse și ieși.

— O, Astoret! gemu fenicianul. Buzele i se învinețiră, iar mâinile începură să-i tremure în așa măsură, încât de-abia izbuti să înfășoare pocalul în năframa cea albă.

Peste câteva zile Dagon se îndrepta cu pocalul spre locuința Sarei. Se îmbrăcase în veșminte țesute din fir de aur, în barba deasă își agățase o bilă de sticlă din care picurau miresme, iar pe cap își pusese două pene.

— Frumoasă Sara, începu el, fie ca Iehova să reverse asupra rudelor tale atâta blagoslovire, câtă apă curge astăzi în albia Nilului! Noi, fenicienii și voi, evreii, suntem doar vecini și frați. Iar eu nutresc pentru tine o dragoste atât de înflăcărată, încât dacă n-ai fi a nobilului nostru stăpân, i-aș dărui pentru tine lui Ghedeon, zeii să-i dea sănătate, zece talanți și te-aș lua drept soție legiuită. Așa de mult mă simt cuprins de patimă!

— Să mă ferească Dumnezeu, răspunse Sara, să am nevoie de alt stăpân decât de cel pe care îl am acum. Dar ce te-a îndemnat, vrednice Dagon, să vii azi la sluga stăpânului tău?

— Îți voi spune adevărul, ca și cum ai fi Tamar, soția mea, care cu toate că-i după neam o fiică a Sidonului și mi-a adus zestre mare, e acum bătrână și nu-i vrednică să-ți