— În mierea care curge de pe buzele tale e mult venin, vorbi Sara.

— Mierea, urmă Dagon așezându-se, fie pentru tine, iar veninul n-are decât să otrăvească inima mea. Stăpânul nostru, prințul Ramses, zeii să-i dea viață veșnică, are gură de leu și istețime de vultur. A binevoit să-mi dea în arendă moșiile lui, ceea ce mi-a umplut de bucurie pântecul, dar nu are destulă încredere în mine, așa încât nu pot ațipi nopțile de amărăciune, ci tot oftez și cu lacrimi scald patul, în care facă zeii să te odihnești alături de mine, Sara, în locul lui Tamar, care nu-mi mai poate aprinde simțămintele.

— Nu asta ai avut de gând să-mi spui, îl întrerupse Sara îmbujorată.

— Nici nu mai știu ce-aș vrea să-ți spun, din clipa în care te-am văzut și de când stăpânul nostru, cercetându-mi osârdia pe moșiile lui, l-a bătut cu bastonul și l-a betegit pe dregătorul care strângea dările. Și doară dările astea nu sunt pentru mine, Sara, ci pentru stăpânul nostru. Doar nu eu am să mănânc smochine și pâine din făina de grâu de pe aceste pământuri, ci tu, Sara, și stăpânul nostru. Eu am fost acela care i-a dat bani stăpânului, iar ție nestemate, așa că nu înțeleg de ce netrebnicii de țărani vor să-l sărăcească și pe el, și pe tine, Sara. Și ca să înțelegi cât de puternic îmi răscolești tu sângele și că de pe aceste moșii ale stăpânului nostru eu nu vreau să am nimic pentru mine, ci vouă vă dăruiesc totul, primește, Sara, pocalul ăsta de aur curat, încrustat cu pietre prețioase și acoperit cu figuri în relief, de care înșiși zeii s-ar minuna. Vorbind astfel, Dagon scoase din năframa cea albă pocalul pe care prințul nu-l primise. Eu nu vreau, Sara, zise el, să ții pocalul în casă și să-i dai stăpânului tău să bea din el. Îi poți da pocalul acesta de aur curat tatălui tău, Ghedeon, la care țin ca la un frate. Și tu, Sara, spune-i tatălui tău vorbele astea: „Dagon, fratele tău geamăn, nefericitul arendaș al moșiilor moștenitorului, e ruinat. Deci, tată, bea din pocal și gândește-te la fratele tău geamăn, Dagon, și roagă-l pe Iehova ca stăpânul nostru, prințul Ramses, să nu-i mai cotonogească dregătorii și să nu-i mai ațâțe pe țărani, care și așa nu vor să plătească darea.” Iar tu, Sara, află că dacă mi-ai îngădui cândva să mă apropii de tine, ți-aș da doi talanți, iar tatălui tău un talant și încă m-aș rușina că îți dau atât de puțin, căci tu ești vrednică să fii dezmierdată de însuși faraonul, de moștenitorul tronului, de marele sfetnic Herhor, de prea viteazul Nitager, și de cămătarii fenicieni cei mai bogați… Tu ai un farmec așa de mare, încât văzându-te mă cuprinde leșinul, iar când nu te văd, închid ochii și îmi ling buzele. Tu ești mai dulce decât smochinele și mai înmiresmată decât trandafirii. Eu ți-aș da cinci talanți. Deci ia acest pocal, Sara…

Cu ochii lăsați în jos, Sara se îndepărtă.

— Nu voi lua pocalul, răspunse ea, fiindcă stăpânul nu-mi îngăduie să primesc daruri de la nimeni.

Înmărmurit, Dagon se uită la ea cu ochii larg deschiși.

— Sara, îmi pare că nu-ți dai seama cât prețuiește pocalul? Și, pe deasupra, eu îl dăruiesc tatălui tău, fratelui meu!

— Nu-l pot primi, șopti Sara.

— Vai de mine, strigă Dagon. Atunci, tu însăți, Sara, vei plăti pocalul în alt chip și fără a-i spune stăpânului. Doar o femeie atât de frumoasă, cum ești tu, trebuie să aibă aur și giuvaericale și ar trebui să-și aibă creditorul ei, care să-i găsească bani când vrea ea, iar nu numai atunci când stăpânul ei binevoiește să-i dea.

— Nu pot, șopti Sara, fără a-și ascunde dezgustul.

Cât ai clipi, fenicianul schimbă tonul și zise râzând:

— Foarte bine, Sara! Am vrut doar să te încerc dacă ești credincioasă stăpânului. Și văd că ești, cu toate că nerozii pălăvrăgesc…

— Ce? izbucni Sara, năpustindu-se asupra lui Dagon cu pumnii strânși.

— Ha! Ha! râse fenicianul. Ce păcat că toate acestea nu le-a auzit și nu le-a văzut stăpânul nostru. Eu însă am să-i povestesc cândva, când va fi în toane mai bune, nu numai că-i ești credincioasă ca un câine, dar că nici n-ai vrut să primești pocalul de aur, deoarece el îți poruncise să nu primești daruri. Iar pocalul acesta, crede-mă, Sara, a ispitit destule femei și încă sus-puse…

Dagon rămase câteva clipe încă, lăudând virtutea și supunerea Sarei, apoi își luă rămas bun în chip foarte ceremonios, se urcă în barca sa cu cort și pluti spre Memfis. Dar, cu cât se depărta de casă, pierea și surâsul de pe fața fenicianului, căruia îi lua locul mânia. Iar când casa Sarei dispăru după copaci, Dagon se sculă în picioare și, ridicând brațele în sus, începu să strige:

— O, Baal Sidon! O, Astoret! Răzbunați-mi ocara adusă de blestemata fiică a lui Iuda. Frumusețea ei înșelătoare să se prăpădească întocmai ca o picătură de ploaie în deșert! Bolile să-i istovească trupul, iar nebunia să-i tulbure sufletul! Stăpânul ei s-o alunge din casă, ca pe o scroafă râioasă! Și așa cum astăzi mi-a respins pocalul, să vie vremea când oamenii să-i respingă mâna uscată, când însetată va cerși o cană cu apă tulbure.

Apoi scuipă, mormăind vorbe neînțelese și îngrozitoare, până ce un nor negru acoperi soarele pentru o clipă, iar apa din apropierea bărcii păru să se tulbure și să se învolbureze. Când norul trecu, soarele străluci iarăși, dar fluviul rămase tot neliniștit, ca și cum l-ar fi tulburat o nouă ridicare a apei. Vâslașii lui Dagon, înspăimântându-se, încetară să mai cânte; despărțiți însă de stăpânul lor prin peretele cortului, nu-i vedeau gesturile.

Din acea clipă fenicianul nu i se mai înfățișă moștenitorului. Dar, într-o bună zi, prințul găsi acasă, în odaia