de culcare, o frumoasă dansatoare feniciană, de șaisprezece ani, care avea drept orice veșmânt doar o verigă de aur pe cap și un voal gingaș, ca o pânză de păianjen, pe brațe.

— Cine ești tu? întrebă prințul.

— Sunt preoteasă și sluga ta. M-a trimis cinstitul Dagon să-ți alung mânia ce i-o porți.

— Cum vei izbuti să faci lucrul acesta?

— Uite-așa… stai aici, zise ea, așezându-l pe scaun. Eu mă voi ridica pe vârful degetelor, ca să fiu mai înaltă decât tine și, cu acest văl sacru, voi alunga de la tine duhurile rele… Kâș! Kâș! șopti ea, dansând în jurul lui Ramses. Fie ca mâinile mele să desprindă întunecimea din pletele tale… fie ca sărutările mele să redea ochilor tăi privirea luminoasă… fie ca bătaia inimii mele să umple de cântec urechile tale, o, stăpân al Egiptului… Kâș!… Kâș!… El nu-i al vostru, ci-i al meu. Dragostea are nevoie de o liniște atât de mare, încât în fața ei chiar și mânia trebuie să amuțească. Dansând, se juca cu părul lui Ramses, îi îmbrățișa gâtul, îi săruta ochii. În sfârșit, obosită, se așeză la picioarele prințului și, rezemându-și capul de genunchii lui, îl privi drept în ochi, răsuflând repede prin buzele-i întredeschise…

— Nu-i așa că nu mai ești supărat pe sluga ta Dagon? șopti ea, dezmierdându-i fața.

Ramses vru s-o sărute pe gură, dar ea se strecură dintre genunchii lui și fugi, strigând:

— O, nu, nu se poate!

— De ce?

— Sunt fecioară și preoteasa marei zeițe Astart{35}. Ar trebui s-o iubești și s-o cinstești nespus de mult pe protectoarea mea, ca să-ți fie îngăduit să mă săruți.

— Dar ție îți este îngăduit?

— Mie mi-e îngăduit orice, căci sunt preoteasă și am jurat să-mi păstrez fecioria.

— Și de ce ai venit aici?

— Ca să-ți alung mânia. Am făcut-o și acum plec. Rămâi sănătos și fii întotdeauna bun, adăugă ea cu o privire tulburătoare.

— Unde stai? Cum te cheamă? întrebă prințul.

— Mă numesc Dezmierdarea și stau… Eh, de ce să-ți spun? Va mai trece timp până să vii la mine. Făcu un semn cu mâna și dispăru, iar prințul nu se clinti din loc de parcă ar fi fost amețit. Când, peste o clipă, se uită pe fereastră, văzu o lectică bogată, purtată repede, de patru nubieni, spre Nil. Lui Ramses nu-i păru rău că plecase: îl uimise, dar nu-l înflăcărase. „Sara e mai liniștită decât ea, își zise el în gând, și mai frumoasă. De altminteri, mi se pare că feniciana asta e rece, iar dezmierdările ei meșteșugite.” Din clipa aceea, însă, prințul încetă să mai fie mânios pe Dagon, cu atât mai mult, cu cât aflându-se la Sara o dată, au venit la el niște țărani care, mulțumindu-i pentru ocrotire, îi spuseră că fenicianul nu-i mai silește la plata dării celei noi.

Dar dacă lucrurile stăteau așa în apropiere de Memfis, în schimb, de pe celelalte moșii ale prințului, cămătarul își scotea paguba cu vârf și îndesat.

Capitolul XIV

 

 

În luna Hoiak, care ține de la jumătatea lui septembrie până la jumătatea lui octombrie, apele Nilului atinseră nivelul cel mai înalt și apoi începură să scadă încet, abia văzut. Fructele de tamarin, curmalele și măslinele erau culese, iar prin grădini pomii înfloreau pentru a doua oară.

În timpul acesta, înălțimea-sa Ramses al XII-lea părăsea însoritul palat de lângă Memfis și, cu mare alai, pe câteva zeci de corăbii frumos împodobite, se îndrepta spre Teba să mulțumească zeilor de acolo pentru buna revărsare a apelor și totodată să depună jertfe pe mormintele strămoșilor veșnic vii. Prea-măritul suveran își luă rămas bun cât se poate de prietenește de la fiul și moștenitorul lui, dar încredință conducerea treburilor țării, pe vremea cât lipsea, lui Herhor.

Prințul Ramses se simți atât de lovit de această dovadă a neîncrederii monarhului, încât timp de trei zile nu ieși din casă, și nu primi hrană, plângând amarnic. Apoi nu se mai bărbieri și se mută la Sara, pentru a se feri de-o întâlnire cu Herhor și pentru a-i face în ciuda mamei sale, pe care o socotea pricina tuturor nefericirilor lui.

Chiar de a doua zi fu vizitat în acest colț retras de către Tutmozis, care adusese cu sine două bărci pline de muzicanți și dansatoare, iar o a treia plină de coșuri cu de-ale mâncării, de flori, precum și de vase cu vin. Dar prințul porunci muzicanților și dansatoarelor să plece înapoi și, luându-l pe Tutmozis în grădină, îi spuse:

— Desigur că mama, căreia îi urez viață veșnică, te-a trimis aici ca să mă desparți de Sara! Spune-i că, deși Herhor a ajuns nu numai locțiitorul dar chiar și fiul tatălui meu, eu voi face ce-mi place. Știu eu ce vrea… Astăzi încearcă să mă îndepărteze de Sara, iar mâine de putere. Le voi dovedi că nu vreau să mă lipsesc de nimic.

Prințul era tulburat. Tutmozis dădu din umeri și apoi zise:

— Așa cum vântul ridică pasărea deasupra deșertului, tot astfel îl împinge mânia pe om în pragul nedreptății. Te miră, oare, faptul că preoții nu se bucură când văd că moștenitorul tronului și-a legat viața de femei de altă credință și din altă țară? E drept, le e cu atât mai puțin pe plac Sara, cu cât n-o ai decât pe ea; dacă ai avea câteva femei, ca toți tinerii de neam, nu i-ar da nicio însemnătate evreicei. Și, totuși, i-au făcut vreun rău? Niciunul. Dimpotrivă, s-a găsit chiar un preot care a apărat-o în fața oamenilor înfuriați, pe care ție ți-a plăcut să-i scoți din temniță.

— Dar mama mea? întrebă prințul.

Tutmozis surâse.

— Vrednica ta mamă te iubește ca pe