ochii și inima ei. Nici ei nu-i place Sara, dar știi ce mi-a spus într-o zi? Să ți-o iau eu, pentru mine, pe Sara ta! Vezi ce glumă și-a îngăduit să facă? Iar eu i-am răspuns, tot printr-o glumă, că tu mi-ai dăruit o haită de câini de vânătoare și doi cai sirieni, când te-ai săturat de ei; așa că s-ar putea ca într-o bună zi să-mi dai și ibovnica, pe care va trebui desigur s-o primesc, mulțumindu-ți…

— Nici să nu te gândești la așa ceva. Nimănui nu i-aș da-o pe Sara, tocmai pentru faptul că din pricina ei tatăl meu nu m-a lăsat să-i țin locul.

Tutmozis dădu din cap.

— Te înșeli foarte tare, răspunse el. Te înșeli așa de tare, încât mă și îngrozesc. Oare nu înțelegi cu adevărat pricina dizgrației tale, pe care o știe orice om luminat din Egipt?

— Nu știu nimic.

— Cu atât mai rău, zise Tutmozis, încurcat. Așadar nu știi că de pe timpul manevrelor, oștenii, și mai ales grecii închină prin toate cârciumile în sănătatea ta…

— Doar pentru asta au primit bani.

— Da, dar nu ca să urle cât îi ține gura că, atunci când te vei urca tu pe tron după luminăția-sa faraonul, să trăiască veșnic, vei porni o mare bătălie, după care vor urma schimbări în Egipt… Ce fel de schimbări? Și cine, faraonul fiind încă în viață, cutează să vorbească despre planurile moștenitorului?

Prințul se posomori.

— Și am să-ți mai spun ceva, continuă Tutmozis. Căci răul, ca și hiena nu umblă niciodată singur. Știi oare că țăranii au scornit cântece despre felul cum i-ai scăpat din temniță și, ce-i mai rău, spun că atunci când te vei urca pe tron, după tatăl tău, vei desființa dările? Cred că nu trebuie să-ți mai amintesc că ori de câte ori țăranii s-au plâns de nedreptate și de biruri, de tot atâtea ori au urmat răscoale… Iar atunci, ori un dușman din afară s-a năpustit împotriva statului slăbit, ori Egiptul s-a rupt în atâtea bucăți câți nomarhi avea. De altfel, judecă și tu: e oare un lucru potrivit ca numele cuiva să fie pomenit în Egipt mai des decât acela al faraonului? Și ca între popor și regele nostru să se înalțe cineva? Iar dacă mi-ai îngădui, ți-aș spune ce cred preoții despre treaba asta…

— Firește că-ți îngădui. Vorbește!

— Iată, un preot tare înțelept, care de pe vârful templului lui Amon urmărește mișcările stelelor, a născocit următoarea prevestire: faraonul este soarele, iar moștenitorul tronului – luna. Când luna se mișcă de departe pe urmele zeului luminii, atunci și ziua și noaptea sunt luminate. Când însă luna vrea să fie foarte aproape de soare, atunci ea însăși dispare, iar nopțile sunt întunecate. Dar dacă se întâmplă ca luna să treacă pe dinaintea soarelui, atunci avem nu numai beznă, dar și o mare tulburare în lume…

— Și toate palavrele astea, îl întrerupse Ramses, ajung la urechile tatălui meu? Vai de capul meu! Mai bine era să nu mă fi născut nicicând fiu de faraon!

— Faraonul, ca zeu pământean, știe totul; dar e prea mare ca să ia aminte la strigătele soldaților beți, ori la șoaptele țăranilor. El înțelege că fiecare egiptean e gata să-și dea viața pentru el, iar tu, ești cel dintâi care s-o faci.

— Așa e! spuse prințul îngrijorat. În toate acestea văd însă o nouă ticăloșie din partea preoților, adăugă el înviorându-se. Așadar eu sunt cel care umbresc măreția stăpânului nostru din pricină că-i scot pe nevinovați din temniță și nu îngădui cămătarului meu să-i jecmănească pe țărani cu un bir nedrept? Iar când Herhor cârmuiește armata, îi numește pe comandanți, încheie înțelegeri cu prinți străini și îi spune tatălui meu să-și petreacă zilele în rugăciune…

Tutmozis își acoperi urechile și, bătând din picior, strigă:

— Taci! încetează o dată! Fiecare cuvânt spus de tine este un sacrilegiu! Statul e cârmuit numai de faraon și tot ce se petrece pe pământ e din voința lui. Iar Herhor e sluga faraonului și nu face decât ceea ce îi poruncește stăpânul. Cândva ai să te încredințezi singur de lucrul acesta. N-aș vrea ca vorbele mele să fie rău înțelese!

Prințul se posomori atât de mult, încât Tutmozis întrerupse convorbirea și își luă rămas bun cât putu mai repede de la prietenul său. Când se urcă în barca lui cu baldachin și draperii, răsuflă adânc și, după ce bău un pocal destul de mare de vin, începu să cugete: „Mulțumesc zeilor că nu mi-au dat o fire ca a lui Ramses. E omul cel mai nefericit, el, pe care soarta l-a pus atât de sus… Ar fi putut avea cele mai frumoase femei din Memfis, și el se ține scai de una singură, ca să-i facă în necaz maică-sii. De altminteri, le face în necaz tuturor acelor fecioare nevinovate și soții credincioase care tânjesc de supărare din pricină că moștenitorul, care pe deasupra mai e și așa de chipeș, nu le răpește virtutea, ori nu le silește să fie necredincioase. Ar fi putut nu numai să bea, ci chiar să se și scalde în vinul cel mai bun; în schimb, el se mulțumește cu păcătoasa de bere ostășească și turta uscată unsă cu usturoi. De unde o fi luat el deprinderile astea grosolane? Nu pricep de loc! Ori poate vrednica noastră regină Nikotris, în clipele cele mai primejdioase, să se fi uitat mai îndelung la vreo slugă care mânca? Ar putea, iarăși, să nu facă nimic, din zori și până seara. Dacă ar vrea, l-ar îndopa cu de toate cei mai de seamă dregători, dimpreună cu soțiile, surorile și fiicele lor. Dar el nu numai că mănâncă cu mâna lui, dar spre mâhnirea tineretului de neam, se îmbracă singur, iar frizerul său prinde păsări cu lațul, cât îi ziulica de mare, irosindu-și îndemnizarea. O, Ramses! Ramses! suspină sclivisitul Tutmozis. Mai e oare