cu putință ca un prinț ca tine să nu poată schimba moda? Căci, uite, noi avem de un an încoace aceleași cingători, iar perucile se mai poartă numai datorită demnitarilor de la curte; pentru că tu nu vrei, în ruptul capului, să-ți pui perucă, ceea ce-i o mare defăimare a întregii nobilimi. Și toate astea… vai! Numai din cauza blestematei de politici. O, cât sunt de fericit că nu trebuie să ghicesc ce se pune la cale în Tir sau la Ninive, să am grijă ca militarii să-și primească lefile, să tot socotesc cu câți oameni a crescut sau s-a micșorat populația Egiptului și ce fel de dări mai trebuie puse! E plictisitor să mă gândesc că țăranul îmi plătește nu atâta cât îmi trebuie și cât cheltuiesc, ci doar atâta cât îi îngăduie revărsarea Nilului. Și doar părintele nostru al tuturor, Nilul, nu-mi întreabă creditorii cât le mai sunt dator…” Așa se gândea Tutmozis, îmbărbătându-și cu vin auriu, cugetul îngrijorat, astfel că, până să ajungă barca la Memfis, fu cuprins de un somn atât de greu, încât sclavii trebuiră să-și poarte stăpânul pe brațe, până la lectică.

După plecarea lui Tutmozis, care semănase mai degrabă a fugă, prințul se cufundă în gânduri și simți chiar un fel de îngrijorare. Crescut cum era în școlile preoțești și numărându-se în rândurile nobilimii, știa că în timp ce unii preoți, prin luni de zile de post și cazne, se pregăteau să cheme spiritele, alții spuneau că spiritele sunt o nălucire, ori o înșelătorie. Văzuse de asemeni că boul sfânt Apis, în fața căruia se prosterna întreg Egiptul, era uneori bătut strașnic, cu nuiaua, de către preoții cei mai de rând, care îi dădeau nutreț și-i țineau vacile la gonit, înțelesese, în sfârșit, că tatăl său, Ramses al XII-lea, care pentru mulțime era zeul veșnic viu și atotputernic al lumii, nu era decât un om ca toți oamenii, doar ceva mai betegit decât ceilalți bătrâni și foarte îngrădit de preoți în faptele lui.

Toate acestea prințul le vedea. În sinea sa și chiar de față cu lumea, își bătea joc de multe din aceste lucruri. Dar toată nesocotința lui se spulbera în fața adevărului crud că nimănui nu-i era îngăduit să ia în derâdere numele faraonului. Ramses cunoștea istoria țării sale și ținea minte că în Egipt multe lucruri se iertau celor mari. Un înalt dregător putea să strice un canal, să ucidă pe furiș un om, să-și bată joc în ascuns de zei, să primească daruri din partea solilor puterilor străine. Dar, două păcate erau de neiertat: trădarea tainelor sacerdotale și trădarea faraonului. Omul care săvârșise una din aceste fărădelegi pierea, uneori după scurgerea unui an, din mijlocul slugilor și prietenilor. Dar unde pierea și ce se întâmpla cu el? Despre aceasta nimeni nu cuteza nici măcar să sufle o vorbă.

Și Ramses se gândea cu spaimă că se afla într-o împrejurare asemănătoare, din clipa în care armata și țăranii începuseră să-i rostească numele și să pomenească despre unele din planurile sale, despre schimbări în stat și despre viitoarele războaie. Gândindu-se la aceasta, prințului i se părea că pe el, moștenitorul tronului, mulțimea necunoscută a săracilor și răsculaților îl împinge pe neașteptate spre vârful obeliscului celui mai înalt, de unde te poți doar prăvăli și preface în pulbere.

Mai târziu, când după ani îndelungați de domnie a tatălui său va ajunge faraon, va avea dreptul și putința de a săvârși fapte la care nimeni în Egipt nu s-ar fi gândit fără să nu se cutremure de groază. Dar deocamdată trebuia într-adevăr să se ferească, pentru a nu fi socotit trădător și răzvrătit împotriva legilor celor mai temeinice ale statului.

În Egipt era un singur stăpânitor recunoscut: faraonul. El cârmuia, el voia, el gândea pentru toți și era vai de acela care ar fi cutezat, cu glas tare, să se îndoiască de atotputernicia faraonului, ori să vorbească despre anume gânduri ale lui, ori chiar despre schimbări îndeobște.

Planurile se puneau la cale numai într-un singur loc: în sala unde faraonul asculta părerile sfetnicilor săi cei mai apropiați și își spunea el însuși gândurile. Toate schimbările puteau veni numai de aici. Aici se vedea arzând singura torță a înțelepciunii politice, a cărei strălucire se răsfrângea asupra Egiptului întreg, luminându-l. Dar și despre acest lucru era mai sănătos să taci.

Toate gândurile acestea se perindară cu iuțeala fulgerului prin capul moștenitorului, în timp ce stătea pe o bancă de piatră în grădina Sarei, sub un castan, cu ochii la priveliștea ce-l înconjura.

Apa Nilului scăzuse puțin și începuse să devină străvezie ca un cristal. Dar țara întreagă mai părea încă un golf al mării, plin de insule, pe care răsăreau clădiri, grădini de legume și fructe, iar din loc în loc pâlcuri de copaci mari, ce slujeau de podoabă. În jurul acestor insule se puteau vedea cumpene cu găleți, cu ajutorul cărora, oameni goi, de culoarea aramei, purtând șorțuri și tichii murdare, scoteau apă din Nil, turnând-o pe rând în fântâni aflate tot mai sus.

Unul din aceste locuri i se întipărise cu deosebire în minte lui Ramses. Era un deal abrupt pe al cărui povârniș se aflau trei cumpene: una vărsa apă din fluviu în fântâna cea mai de jos, a doua scotea apa de aici și o ridica cu câțiva coți mai sus, până la fântâna mijlocie, iar a treia cumpănă scotea apa din fântâna mijlocie și o vărsa în cea mai de sus, aflată pe vârful dealului. Iar acolo, câțiva oameni, tot atât de goi, scoteau apa cu gălețile și udau brazdele de legume sau o împrăștiau, cu ajutorul unor pompe de mână, deasupra copacilor. Cumpenele ce se aplecau și se ridicau, înclinarea găleților, apa care țâșnea din pompe – toate aceste mișcări erau atât de ritmice, încât oamenii care le făceau puteau fi socotiți niște mașini. Niciunul dintre ei nu schimba vreun cuvânt cu vecinul său, nu-și schimba locul, nu se uita în