Lupta ţine noaptea toată, biruinţa se înclină

  Ca un talger de balanţă când spre liota creştină, Când spre cei cari la Mecca pre un covoraş fac tumbe, Vin pompierii dân comună cu sacale şi tulumbe

  Ca să stingă vâlvătaie ce în sat au isbucnit

  Dă la trosnet de sâneţe, de l-a spangelor sclipit.

  Doar când zorii ca o geană dă lumină să arată

  Preste sat, păgânătatea e ca pleava vânturată, Şi să-ntorc cu biruinţă duhurile-n trupul lor

  Ce le caut pre sub mese, lângă bute şi ulcior.

  Când se scol, nu ştiu nemică, numai unii-i doare-n coastă

  Alţii şchioapăt, alţii-n cefe o durere mai adastă

  Ca când ţeasta retezată au avut-o oarecând.

  Ei se scol şi pântre roşii şi ardei păşesc cântând.

  Însă nici un ceas nu merse şi-nainte cu mirare

  Ei zăresc întăriture, corturele lucitoare

  Da' p-a taberei drumeaguri nici ţipenie, pustiu.

  Când intrară pântre corturi dă mătasă şi pambriu

  Ei înmărmuresc: mormane leşuri zace preste tot.

  Doar un hoge cam spânatec viu dă subt un ţol mi-l scot.

  — Ce-i aicea, bre? Răsteşte vorba cătră el Iaurta.

  — O, mărite.

  — Ţi spui îndată, numai nu mă lua cu hurta, Ceşti ce vezi muri aznoapte ca pântr-o minune-n somn, Cari cred că mâniat-au pre Allah, al nostru domn.

  — Dară tu? Mai breaz eşti oare?

  — Numai nu te-nfuria, O, tu soare al pustiei, eu băut-am o cahvea Şi nicicum s-adorm putut-am orişicât m-am cioşmolit. Că Allah nicicând nu bate pre acela ce-a postit Şi-a cinstit mereu Coranul, fie numele lui sfânt! Şi o temenea făcut-au turcul până la pământ.

  — Câine! Mai rosti piratul, mutra ai de muezin.

  — Padişah a şapte neamuri, sunt un hoge, Nastratin, Ce şi eu pe lumea asta vieţuiesc prea umilit

  Dân cimilituri şi snoave ce cu mintea am brodit, Şi de-ngădui eu ţi-oi spune la ciubuc şi la cahvea Câte o istorioară. Numai nu te mânia!

  Că, vorba ăluia, Mânia strică omenia

  Şi

  S-a supărat ca văcarul pe sat dar tu

  Stai strâmb şi judecă drept şi nu face ca ţiganul care

  Când s-a văzut împărat întâi pe tată-său l-a spânzurat ca să zică lumea că

  După ce că-i prost, mai face şi-n cărare. Că, să ştie, Prostul până nu-i fudul

  Parcă nu e prost destul fiindcă, să mă ierte cinstiţii domniei tale ortaci, Spune-mi cu cine te însoţeşti

  Ca să-ţi spun cine eşti şi

  Cine intră-n rând cu boii iese cu coarne dar, ce să fac şi eu?

  Fă-te frate cu dracul până treci puntea, că si

  Mai aproape dinţii Decât părinţii

  Decât cu înţeleptul în smoală

  Mai bine cu nebunul în ceruri. Deci, preaiubiţilor, fac şi eu ca ăla:

  Lasă-mă sub pat, lasă-mă în pat şi vă cer să-mi cruţaţi viaţa, ca să nu vă căineze lumea că

  Din beţie te mai trezeşti, Dar din prostie niciodată.

  Sta înmărmuriţi piraţii de atâta-nţelepciune. Se-nchină adânc Iaurta-n faţa lui ca la minune Şi-i grăi:

  — O, Nastratine, fericită-ţi este muma Şi relighia în cari tu deprins-ai paideuma. Ci ia spune, ca să aflu în adâncuri al tău cuget, Ce sâmţeşte corăberul în a valurilor muget Când i se strică barcazul şi să duce în afund? Fără d-a intra în apă, nu e umed pă la fund? Ce sâmţeşti când iataganul îl rotesc ca un vultan Preste ţeasta smochinită congiurată cu turban? Oare poate-nţelepciunea să se puie cu puterea? Au nu tace orice minte când tiranu-şi spune vrerea? Au mai este dignitate într-un suflet asuprit?

  — Vrednice Iaurta, lasă a-ţi răspunde umilit. Mulţi pre astăzi sunt stăpânii, sunt puţini stăpâni pre mâine E umil cugetătorul şi abea mănâncă pâine, Gândul lui însă coprinde lumea toată-n lung şi-n lat. Fila tu întoarce-n carte, şi vezi regele plecat Şi alt rege p-altă filă, ce să crede şi el mare Dar curând să înglodează în blestem sau în uitare, Precând înţeleptul este pretutindenea în buchii Fiindcă el au scris ceaslovul, cu trudire, pe genuchi-i. Brav Iaurta, am a-ţi spune o istorie cu tâlc Dacă tu şi palicarii veţi tăcea cu toţii mâlc (Ceea ce şi eu, smeritul, îmi implor auditorul):

  MĂGARIUL ŞI NEGUSTORUL

  Un negustor oarecând, Pe la daraveri mergând, A ajuns la Ţarigrad

  Unde casa n-are gard Ci doar zid, împărăteşte, Cine vede se uimeşte. Acolo când a ajuns Şi bocceaua jos şi-a pus, Un agă-ndat a venit Şi pe loc l-a probozit:

  — Desaga, tu, obraz gros, Căci ai lăsat-o pe jos? Nu vezi ce scrie aci?

  (Şi începe a ceti:) „Vericare dân negustori Ce vine în târguşori La agă-ndat a păşi Se cuvine, ş-a cerşi Cu osârdie şi grabă Loc în piaţă la tarabă.” Auzit-ai, cap de câine? Nu meriţi să mănânci pâine. Negustoriul auzind îi dădu răspuns zicând:

  — Dar eu graiul cel turcesc Nicicum nu poci să cetesc, Orşicât m-aş strădui Literile-a desluşi.

  Aga nimic ascultând, Pre limba lui înjurând, îl târî pe negustor Până la judecător. Acesta se nimeri iar Ca să fie un măgar Ce în jilţ cu fală sta

  Şi urechile mişca.

  — Care-i pricina? Întreabă Iară aga-i spune-n grabă.

  — Aşa! Pricepui îndată. Ce ai de spus, barbă lată? Negustoriul, cam mirat De judele urechiat, Totuşi se plecă umil

  Şi-a răspuns ca un copil Cum că literi el n-a şti Nicidecum a le ceti Şi bocceaua jos să-şi puie Nu ştiu că voie nu e.

  — Pricepui şi zisa ta. Hei, Iusuf şi Mustafa! Voi îndată să-l luaţi

  Şi cincizeci beţe să-i daţi Că a pus desaga jos. Încă cincizeci cu folos Că nu ştie a ceti Literile-a desluşi. Fiindcă e necredincios încă zece-i daţi la dos. Văzând aşa judecată, Negustoriul strigă-ndată:

  — Ian' ascultă măi, măgare, Te văzuşi mare şi tare? Mergi