Nu îi şade-aicea bine. Ce să vezi? Atuncea aga

  De la brâu îşi scoase spaga Pe măgar de-l dete-afară Cu cuvinte de ocară. Apoi sub musteţi râzând Spre negustor zise blând:

  — Cer iertare, efendi, C-am vrut aşa a glumi. Dar să ştii că de-ascultai Şi judeţul respectai Mâncai, fără înconjur, Toate beţele la cur, Că cine se tot înclină La orişicare jivină, Merită să-l canonească şi cu bete să-l cinstească.

  Şi tot astfel mult mintosul Nastratin grăi în pilde, Conjurat de lefegiii puşi pe căprarii şi ghilde, Până seara îşi desface trandafilii preste câmp. Unul se scobeşte-n nară, altu-şi freacă guşa tâmp, Dară-n fiecare creier cugetarea-şi face loc Şi sâmţirea se aprinde. Nu e omul dobitoc, Doar să tragă aghioase şi să umple-ntr-una maţul, Ci un adamant subt ţeasta cât de groasă e nesaţul De a ştire, a pricepe toate câte sunt subt stele. Iată, noaptea se aprinde, ceriu-i plin de asfodele, Două lune sunt subt norii ca marame argintie: Una galbină dasupra, alta-n zare pe geamie, Iatagan ce-n orice suflet un balaur a ucis – E balaurul Tu însuţi năzărit în somn şi vis. Cetitor sau cetitoare (vâj bătrân sau domnişoară)

  Ce-n lumină de opaiţ mă ceteşti în astă seară Năzuind să afli taina marelui Ampotrofag, A lui Languedoc i proci, dac-ai şti cât mi-eşti de drag! Crede, nu ştiu opul ista, epopeea de alviţă Ce ţi-am pus-o între mânuri, domnişor sau copilită, Dă ce lupt s-o-nchei, când poate nu-i decât o nălucire: Nice glorie-mi aduce, nice bani şi nici mărire Şi nu ştiu, nu ştiu, mă crede, dacă duce undeva. Mă silesc să sap un templu în o stâncă de halva, Bombonele, mieji de nucă pun pe el ca pe-o colivă Năzuind să fie totuşi un palat. Fii milostivă, Gingaşo, şi ia din carte numai cât e pentru tine.

  Dimineaţa-i străvezie ca şi mierea de albine. Se scol iute palicarii şi să-nşiruie pe drum, Blestemând sandala cari nu să-ncalţă nicidecum Şi să-ncongiurând cu brâul ce e lung de zece coţi. O iau câş pântre porumburi cătrăniţii sanchiloţi. Cătră prânz doar ce aude ciocăneli pre nicovală, Rânchezat de mânză, chiot, suduit şi lălăială Şi văd fumuri ce subt soare suie drept ca nişte funii.

  — Sunt ţigani! Cu îngrijare mâni la punge duce unii, Dară cei mai mulţi rânjeşte, că gândeşte la ţigance Cari crupa arămie tot suceşte, Rade, Stance

  Fuste creţe şi subt fuste doar ruşinea gol-goluţă.

  — Aide ca să dăm o raită pă la şatră olecuţă Glăsui Iaurta luându-şi de pe peptu-i un păduche Şi strivindu-l cu murdare ale unghielor muche, Poate om găsi acolo nişte urdă, mămăligă. Să-ntrebăm de bulibaşa, care la ţigani e rigă.

  Şi pătrunsă palicarii în o vale toată verde

  Da o pâclă e de fumuri pă dasupra, ce se perde în nori albi pă ceriu galbin ca zărit pân chihlimbar.

  Dă dăparte îi zăreşte un covaci, un corturar.

  Şatra n-o descriu, să ştie dân citit ori amintire:

  Dancii goi, ţigănci cu sânuri tuciurii pân coviltire

  Etc. Avu-ntr-o vreme şi la noi ţiganii voga în regia lui Loteanu (muzica, Evgheni Doga).

  La zărirea cruntei oaste cu junghere în sileaf

  La pământ căzu ţiganii tăvălindu-se pân praf, Se olicăie.

  — Şi trag palme şi îşi smulg în capuri perii, Ba mai trage câte una şi pe spetele muierii

  De se cletin zloţii-n coade cari unse sunt cu seu.

  — Ghiorghios, tu ştii vorbirea a poporului romeu, Fii tălmaci. Ce zice gloata tăvălită în noroi?

  — Ei să bat cu pumnii-n peptun: „Haolio, nu suntem noi! Cruţă-ne, pupa-ţi-aş talpa, nu ne omorî pă toţi

  Că ţ-om face linguri bune şi tălpicile la roţi!”

  — Zi-le să să scoale-ndată, că eu nici un rău le-oi face De or vrea a ne citire pe nemica în ghioace, Dar de-o pune unul mâna în chimir, îi sui în ţepe. Şi întreabă de au lapte de la ugere de iepe Şi de ştie cevaşi danturi să ne bucure la ochi. Să ridic zlătarii-ndată, nu le fie de diochi, Lălăind în timp ce unii în covate bate tactul:

  — Aide-n şatră, împărate, of, pupa-ţi-l-aş pe tac-tu, Aide, şi-o să vezi ţiganii dacă ştiu a priimi!

  Strig ţigance între buze cu Hulele coralii. Două-trei pă fiecare dân voinici îi ia dă braţ Ce la ţâţele boite să holbează cu nesaţ, Are şiruri dă mărgele: scoici văpsite şi turcoaz Acăţate după gâturi şi bujori au în obraz. Şi la bulibaşa-i duce tot cântând dân guri aşa: Giagardea gardeaua, giani no mura!

  Cortul lui vătaf e mare şi vărgat, de bogasiu, Căptuşit cu cel mai moale şi mai fin calemcheriu Un ţigan cu pept de taur la intrare-i c-un baros Toţi se potolesc şi-aşteaptă cu privirile în jos. N „ >r Cum în ziorii primăverii iese iar măritul soare f; j r,” Punând buze rumenele pre căpşor de florioare, ur Cum o vorbă de amoriu dântr-o inimă-a ieşit,; {, ' Aşa iese şi vătaful de din cortu-i, oţărit. R/

  Subt biniş până la talpe e-n cămaşă cu fulie, i Scumpi ceacşiri lila cu ape poartă el cu fudulie v i i Iar pe cap, ce-i ras ca-n palmă, fes cochet de marţeiin, După nasu-i ca de uliu toate damele suspin.! K. <, i Orişicare deget are câte două-trei inele, i u < r> Diamanturi în ureche îi luceşte, lungi oţele „>-> La chimir stau fioroase, cu prăselele de os, j j Şi pistoale înflorate, cu cocoaşele în jos. Poate te aştepţi să-i fie tare tuciurie faţa. *,”

  Te înşeli: obrazu-n lapte parcă-şi spală, dimineaţa, Şi pe umeri de obraze parcă-şi dă cu suliman. Arde subt sprâncene dese ochii ageri de vultan. Doar o pată-n patru colţuri pe obraz, lângă cercel Ca o stea întunecată însemnă pre tinerel. Ochiul singur ce-i rămase îl holbează până-i iese Ca la melci dân cap