când putusem într-adevăr să dorm într-un autobuz fusese când mă îmbătasem criţă, însă acum n-aveam curaj să încerc. Când am ajuns, nu mai dormisem şi nu mă mai uşurasem de cinci zile şi de-abia mai puteam să merg. Se lăsase seara. Era bine să fiu iar pe străzi.

CAMERE DE ÎNCHIRIAT. M-am apropiat şi am sunat la uşă. În asemenea ocazii, îţi ascunzi vechitură de valiză de ochii persoanei care o să deschidă uşa.

– Caut o cameră. Cât costă?

– 6,50 $ pe săptămâna.

– Pot să mă uit la ea?

– Desigur.

Am intrat şi am urmat-o în sus pe scări. Avea în jur de patruzeci şi cinci, dar fundul i se legăna mişto. Am urmat atâtea femei în sus pe scări în felul ăsta, întotdeauna gândindu-mă: dacă s-ar întâmpla ca o doamnă drăguţă ca asta să se ofere să aibă grijă de mine şi să-mi dea mâncare caldă şi gustoasă şi să-mi pregătească şosete şi chiloţi curaţi, aş accepta imediat.

Deschise uşa şi am aruncat o privire înăuntru.

– E bine, am zis, arată bine.

– Eşti angajat?

– Liber profesionist.

– Pot să te întreb cu ce te ocupi?

– Sunt scriitor.

– O, ai scris cărţi?

– O, nu sunt prea pregătit să scriu un roman. Deocamdată scriu articole, povestioare pentru reviste. Nu extraordinar de bune, dar mă străduiesc.

– Bine. O să-ţi dau cheia şi o să-ţi scriu o chitanţă.

Am urmat-o în jos pe scări. Curul nu i se legăna la fel de mişto când cobora scările ca atunci când le urcă. I-am privit ceafă şi mi-am imaginat că o sărut după urechi.

– Sunt doamnă Adams, zise. Numele tău?

– Henry Chinaski.

În timp ce-mi scria chitanţa, am auzit nişte sunete ca de lemn tăiat cu ferăstrăul venind din spatele uşii din stânga noastră - scrâşnetele erau punctate cu icnete. Fiecare răsuflare părea să fie ultima, totuşi fiecare răsuflare conducea dureros la alta.

– Soţul meu e bolnav, zise doamnă Adams în timp ce-mi înmâna chitanţa şi cheia şi zâmbi. Ochii îi erau de un căprui deschis superb şi străluceau. M-am răsucit şi am luat-o în sus pe scări.

Când am intrat în cameră, mi-am adus aminte că îmi lăsasem valiza jos. Am coborât după ea. Când am trecut pe lângă uşa doamnei Adams, gemetele se înteţiră. Mi-am dus valiza sus. am aruncat-o pe pat, apoi am coborât iar şi am ieşit în noapte. Am găsit un bulevard principal un pic spre nord, am intrat într-o prăvălie şi am cumpărat un borcan cu unt de arahide şi o pâine. Aveam un briceag cu care puteam să-mi întind untul pe pâine şi să bag ceva în gură.

Când m-am întors la pensiune, am rămas în hol şi l-am ascultat pe domnul Adams şi m-am gândit: asta e Moartea. Apoi m-am dus la mine în cameră şi am deschis borcanul cu unt de arahide şi, în timp ce ascultăm sunetele morţii ce veneau de jos, mi-am înfipt degetele în el. Apoi mi le-am lins. Era grozav. Apoi am desfăcut punga cu pâine. Era verde şi mucegăită şi răspândea un miros pătrunzător de stricat. Cum puteau să vândă asemenea pâine? Ce fel de loc era Florida? Am aruncat pâinea pe jos, m-am dezbrăcat, am stins lumina, am tras pătura şi am stat acolo în întuneric, ascultând.

Dimineaţa totul era foarte tăcut şi m-am gândit: ce bine, l-au dus la spital sau la morgă. Acum poate că o să reuşesc să mă cac. M-am îmbrăcat şi m-am dus la baia de pe hol şi bineînţeles că am putut. Pe urmă m-am întors în cameră, m-am vârât în pat şi am mai tras un pui de somn.

Am fost trezit de un ciocănit în uşă. M-am ridicat în capul oaselor şi am strigat „Intră!" fără să mă gândesc. Era o doamnă îmbrăcată toată în verde. Bluza era foarte decoltată, fusta era foarte strâmtă. Arăta ca o stea de cinema. Un timp, n-a făcut decât să stea acolo şi să se uite la mine. Stăteam în fund, în chiloţi şi ţineam pătura strâns lipită de mine. Chinaski, marele crai. Dacă aş fi un om oarecare, m-am gândit, aş viola-o, i-aş da foc la chiloţi, aş obliga-o să mă urmeze prin toată lumea, aş face-o să lăcrimeze cu scrisorile mele de dragoste scrise pe hârtie fină, roşu deschis. Trăsăturile feţei nu ieşeau în evidenţă, nu semănau deloc cu trupul ei; era o faţă rotundă obişnuită, ochii ei păreau să îi caute pe ai mei, iar părul îi era un pic ciufulit şi nepieptănat. Avea în jur de treizeci şi cinci. Nu părea tocmai în apele ei.

– Soţul doamnei Adams a murit azi-noapte, zise.

– O, am zis, întrebându-mă dacă se bucură la fel de mult ca şi mine că gălăgia încetase.

– Şi facem o chetă ca să cumpărăm flori pentru înmormântarea domnului Adams.

– Nu cred că florile sunt făcute pentru morţi, care nu au nevoie de ele, am zis cam fără chef.

Ea ezită.

– Ne-am gândit că ar fi un gest frumos şi m-am întrebat dacă n-ai vrea să contribui şi tu cu ceva.

– Aş vrea, dar am ajuns în Miami de-abia azi-noapte şi sunt lefter.

– Lefter?

– Îmi caut o slujbă, îmi trebuie ca aerul, cum se spune. Mi-am cheltuit ultimii bani pe un borcan cu unt de arahide şi o bucată de pâine. Pâinea era verde, mai verde decât rochia ta. Am aruncat-o pe jos şi nici măcar şobolanii nu s-au atins de ea.

– Şobolanii?

– Nu ştiu cum e la tine în cameră.

– Dar când am vorbit cu doamnă Adams aseară, am întrebat-o despre noul chiriaş - aici suntem cu toţii că o familie - şi mi-a zis că eşti scriitor, că scrii pentru reviste ca Esquire şi Atlantic Monthly.

– Căcat, nu ştiu să scriu. E doar ca să fac conversaţie, O face pe proprietăreasă să se simtă mai bine. Tot ce-mi trebuie e o slujbă, orice fel de slujbă.

– Nu poţi să contribui cu douăzeci şi cinci de cenţi? Douăzeci şi cinci de cenţi n-or să te sărăcească.

– Scumpo, am mai multă nevoie de cei douăzeci şi cinci de cenţi decât are domnul Adams, - Respectă-i pe cei morţi, tinere.

– De ce să