Se întoarse, ieşi, traversă holul, deschise uşa camerei ei, intră, închise uşa şi n-am mai văzut-o niciodată.

Oficiul Forţelor de Muncă din Florida era un loc plăcut. Nu era atât de aglomerat că biroul din Los Angeles, pe care îl găseam tot timpul plin. Acum îmi venise şi mie rândul să am un pic de noroc, nu mult, ci doar un pic. Era adevărat că nu eram un tip prea ambiţios, dar trebuie să existe un loc şi pentru oamenii lipsiţi de ambiţie, vreau să zic un loc mai bun decât cel rezervat de obicei. Cum dracu' ar putea să-i placă unui om să fie trezit la 6.30 a.m. de un ceas deşteptător, să se târâie jos din pat, să se îmbrace, să mănânce în grabă, să se cace, să se pişe, să se spele pe dinţi, să se pieptene şi să răzbească prin trafic ca să ajungă într-un loc unde de fapt faci o groază de bani pentru altcineva şi ţi se cere să fii recunoscător pentru că ai oportunitatea să faci asta?

Fu strigat numele meu. Funcţionarul avea fişa mea în faţă, cea pe care o completasem la intrare. Dezvoltasem experienţa mea de muncă într-un mod creativ. Profesioniştii fac aşa: laşi afară slujbele mizere precedente şi le descrii amănunţit pe cele mai bune, evitând de asemenea orice referire la acele perioade albe când ai fost alcoolic timp de şase luni şi te-ai ţinut cu vreo femeie tocmai scăpată de la nebuni sau dintr-o căsnicie infectă. Desigur, cum toate slujbele mele precedente erau mizere, le-am lăsat afară pe cele mai mizere dintre cele mizere. Funcţionarul răsfoi micul lui dosar cu fişe. Scoase una afară.

– A, uite o slujbă pentru tine.

– Da? Ridică privirea.

– Muncitor la salubrizare.

– Poftim?

– Gunoier.

– N-o vreau.

M-am cutremurat gândindu-mă la tot gunoiul ăla, la mahmurelile matinale, negrii bătându-şi joc de mine, greutatea imposibilă a containerelor şi eu vărsându-mi maţele în cojile de portocale, în zaţul de cafea, în scrumul ud de ţigară, în cojile de banane şi în tampoanele folosite.

– Care-i problema? Nu-i destul de bună pentru tine? Sunt 40 de ore. Şi siguranţa. O viaţă întreagă în siguranţă.

– Ia tu slujba aia şi dă-mi-o mie pe-a ta. Tăcere.

– Eu sunt calificat pentru slujba asta.

– Nu zău? Eu am făcut doi ani de colegiu. E asta o condiţie preliminară pentru a aduna gunoiul?

– Şi atunci ce fel de slujbă vrei?

– Mai caută prin dosar.

Căută prin dosar. Pe urmă se uită la mine.

– Nu avem nimic pentru tine.

Puse o ştampilă pe cartea de vizită pe care mi-o dăduseră şi mi-o întinse.

– Contactează-ne în termen de şapte zile pentru alte posibilităţi de angajare.

Am găsit o slujbă prin ziar. M-am angajat la un magazin de haine, care însă nu se afla în Miami, ci în Miami Beach, şi trebuia să-mi port mahmureală pe apă în fiecare dimineaţă. Autobuzul alergă de-a lungul unei benzi de ciment foarte înguste, care stătea suspendată deasupra apei fără gard de protecţie, fără nimic; aşa se petreceau lucrurile. Şoferul autobuzului se lăsa pe spate şi noi zbieram tot drumul de-a lungul acestei benzi înguste de ciment înconjurate de apă şi toţi oamenii din autobuz, cei douăzeci şi cinci sau patruzeci sau cincizeci şi doi de oameni, aveau încredere în el, însă eu nu aveam niciodată. Uneori venea câte un şofer nou şi eu mă gândeam: oare cum îi aleg pe nenorociţii ăştia? În ambele părţi apa e adâncă şi, cu o singură eroare de judecată, o să ne omoare pe toţi. Era ridicol. Dacă se certase cu nevasta în dimineaţa aia? Sau cancer? Sau o viziune a lui Dumnezeu? Sau dureri de dinţi? Orice. Putea să o facă. Să ne răstoarne pe toţi. Ştiam că dacă eu aş fi fost la volan, aş fi luat în considerare posibilitatea sau oportunitatea ca toţi să se înece Iar uneori, după asemenea consideraţii, posibilitatea se transformă în realitate. Pentru fiecare Ioană d'Arc există un Hitler cocoţat la capătul celălalt al scrânciobului. Vechea poveste cu binele şi răul. Dar nici unul dintre şoferii de autobuz nu ne-a răsturnat. Se gândeau în schimb la ratele pentru maşină, scoruri la baseball, tunsori, vacanţe, clisme, vizite la rude. Nu găseai nici un om adevărat în toată grămada aia de rahat, întotdeauna ajungeam la lucru cu o senzaţie de greaţă, dar teafăr. Ceea ce demonstrează de ce Schumann a fost mai puţin liber decât Şostakovici...

Am fost angajat ca a cincea roată la căruţă, cum îi spuneau ei. A cincea roată la căruţă e tipul pe care îl lasă pur şi simplu liber, fără îndatoriri speciale. Se presupune că el ştie ce are de făcut după ce consultă vreo fântână adâncă de instinct străvechi. Se presupune că cineva ştie în mod instinctiv cum să procedeze cel mai bine pentru ca lucrurile să meargă înainte fără asperităţi, pentru ca firma, Mama, să prospere şi ştie cum să iasă în întâmpinarea tuturor nevoilor ei mărunte, care sunt iraţionale, nesfârşite şi de doi bani.

Un bun muncitor pe post de a cincea roată la căruţă e o fiinţă fără chip, fără sex şi gata de sacrificiu; întotdeauna se află deja la uşă când ajunge primul om cu cheile. Imediat după aceea îl vedem stropind cu furtunul trotuarul şi, în vreme ce angajaţii vin la slujbă, îi salută strigându-i pe nume pe fiecare, întotdeauna cu un zâmbet luminos şi într-o manieră încurajatoare. Respectuos. Lucrul acesta îi face pe toţi să se simtă un pic mai bine înainte să înceapă zilnica roboteală nenorocită. El are grijă ca hârtia igienică să fie din belşug, mai ales la toaleta pentru doamne. Ca niciodată coşurile de hârtii să nu dea pe-afară. Ca nici un fir de murdărie să nu se găsească pe ferestre. Ca micile reparaţii ale meselor şi scaunelor din birouri să fie făcute prompt. Ca uşile să se deschidă fără greutate. Că ceasurile să fie fixate. Ca preşurile agăţate pe pereţi să nu se desprindă. Ca femeile puternice şi bine hrănite să nu trebuiască să care pachetele