Eu nu eram prea priceput. Scopul meu era să mă învârt fără să fac nimic, întotdeauna evitând şeful şi pe turnătorii care ar fi putut să-i dea raportul şefului. Nu eram eu chiar atât de deştept. Mai mult decât orice, era vorba de instinct, întotdeauna începeam o slujbă cu sentimentul că în curând o să renunţ sau o să fiu concediat şi asta îmi dădea o înfăţişare relaxată care era luată drept inteligenţă sau forţă secretă.

Era un magazin de haine complet independent, cu autoaprovizionare, cu fabrică şi vânzare cu de-amănuntul la un loc. Sala de expoziţie, produsul finit şi vânzătorii se aflau la parter, iar fabrica se găsea la etaj. Fabrica era un labirint de galerii şi coridoare pe care nici măcar şobolanii nu se puteau furişa, despărţituri lungi şi înguste cu bărbaţi şi femei aşezaţi la mese şi lucrând sub becuri de treizeci de waţi, chiorându-se, apăsând pe pedale, trecând fire de aţă prin urechile acelor, fără să ridice privirea sau să vorbească, aplecaţi şi tăcuţi, trudind.

La un moment dat, una din slujbele mele din New York fusese să livrez cupoane de stofă prin astfel de mansarde înghesuite, îmi scoteam camionul plin cu marfă în strada aglomerată, mă năpusteam în trafic, apoi ajungeam într-o alee din spatele vreunei clădiri înnegrite de fum. Avea un lift întunecos şi trebuia să trag de nişte frânghii înfăşurate pe nişte mosoare de lemn, rotunde şi murdare. O frânghie însemna în sus, altă frânghie indica în jos. Nu se zărea nici o rază de lumină şi, în vreme ce ascensorul urca încet, stăteam în întuneric şi mă uitam după cifrele albe scrise pe pereţii goi - 3, 7, 9, scrijelite cu creta de vreo mână uitată. Ajungeam la etajul unde aveam treabă, trăgeam de o altă frânghie cu degetele şi, încordându-mi puterile, împingeam uşor uşa de metal, veche şi grea, descoperind ochilor mei şiruri de evreice bătrâne aşezate la maşinile lor, îndeplinindu-şi norma; cusătoreasa numărul unu de la maşina # 1, hotărâtă să-şi păstreze cu străşnicie locul; fata numărul doi de la maşina # 2, gata să o înlocuiască dacă dă greş. Niciodată nu-şi ridicau privirea şi nici nu remarcau prezenţa mea când intram.

În această fabrică şi magazin de haine din Miami Beach, nu era nevoie de livrări. Totul se găsea la îndemână. În prima zi m-am învârtit prin labirintul de cămăruţe, uitându-mă la oameni. Spre deosebire de New York, majoritatea muncitorilor erau negri. M-am apropiat de un negru, foarte scund - aproape minuscul, cu o moacă mai plăcută decât restul. Făcea o muncă migăloasă cu un ac. Aveam o sticlă de un sfert în buzunar.

– Ai o slujbă împuţită. Vrei să bei ceva?

– Cum să nu, zise. Luă o înghiţitură zdravănă. Apoi îmi întinse sticla înapoi. Îmi oferi o ţigară.

– Eşti nou în oraş?

– Mda.

– De unde eşti?

– Din Los Angeles.

– Vedetă de cinema?

– Da, în vacanţă.

– N-ar trebui să vorbeşti cu servitorii.

– Ştiu.

Nu mai zise nimic. Arăta ca o maimuţică, o maimuţă bătrâna şi graţioasă. Pentru băieţii de la parter, el era într-adevăr o maimuţă. Am tras o duşcă. Mă simţeam bine. I-am privit pe toţi cum lucrau în linişte sub becurile lor de treizeci de waţi, cu mâinile mişcându-li-se delicat şi uşor, - Pe mine mă cheamă Henry, am zis.

– Brad, răspunse el.

– Ascultă, Brad, mă întristează rău de tot să văd cum vă spetiţi. Ce-ai zice dacă v-aş cânta la toţi, băieţi şi gagici, un cântecel?

– Să nu cânţi.

– Aveţi o slujbă împuţită. De ce munciţi aici?

– Rahat, n-avem altă soluţie.

– Domnul a zis că aveţi.

– Tu crezi în Domnul?

– Nu.

– În ce crezi?

– În nimic.

– Suntem chit.

Am intrat în vorbă şi cu ceilalţi. Bărbaţii erau necomunicativi, iar unele femei au râs de mine.

– Sunt spion, am râs şi eu. Sunt un spion al firmei. Urmăresc pe toată lumea.

Am mai luat o duşcă. Apoi le-am cântat cântecul meu preferat, Inima mea e un vagabond. Ei îşi vedeau mai departe de treabă. Nimeni nu-şi ridică privirea. Când am terminat, ei tot munceau. Un timp fu linişte. După care am auzit o voce:

– Uite ce e, băiatule alb, nu ne mai chinui.

M-am hotărât să mă duc să stropesc trotuarul din fată.

Nu mai ştiu câte săptămâni am muncit acolo. Cred că şase. La un moment dat, am fost transferat la recepţie, sarcina mea fiind să verific dacă pachetele cu pantaloni care soseau corespund cu registrul de mărfuri. Erau comenzi returnate pe datorie de la magazinele afiliate, de obicei din afara statului. Registrul de mărfuri era întotdeauna corect întocmit, probabil pentru că tipul de la celălalt capăt se temea prea tare pentru slujba lui ca să fie neatent. De obicei, tipul a ajuns pe la a şaptesprezecea rată din cele treizeci şi şase pentru maşină, nevastă-sa face un curs de ceramică în fiecare luni seara, dobândă la ipotecă îl mănâncă de viu şi fiecare din cei cinci copii ai lui bea câte un sfert de litru de lapte pe zi.

Ştiţi, eu nu sunt un împătimit al ţoalelor. Ţoalele mă plictisesc. Sunt chestii groaznice, păcăleli, ca vitaminele, astrologia, pizza, patinoarele, muzică pop, campionatele de lupte la categoria grea etc. Stăteam acolo prefăcându-mă că număr pantalonii care sosiseră, când dintr-o dată am dat peste ceva deosebit. Era o pereche de pantaloni dintr-o stofă încărcată de electricitate, mi se agăţa de degete ai nu voia să-mi dea drumul. În sfârşit, cineva făcuse ceva interesant. Am cercetat materialul. Arăta la fel de fermecat cum era la pipăit.

M-am ridicat şi am luat pantalonii cu mine la closet. Am intrat într-o cabină şi am încuiat uşa. Nu furasem nimic niciodată.

Mi-am scos pantalonii, am tras apa. Apoi mi-am pus pantalonii fermecaţi. Am suflecat crăcii pantalonilor fermecaţi până sub genunchi. Pe urmă am îmbrăcat peste ei vechii mei pantaloni.

Am tras apa din nou.

După care am ieşit. Eram atât de neliniştit, încât aveam impresia că toată lumea se holbează la mine. M-am îndreptat spre uşa principală a magazinului. Până la închiderea programului mai rămăsese circa o oră, o oră şi jumătate. Şeful stătea la o casă lângă uşă. Se uita ţintă la mine.

–