Am ajuns în cameră şi mi-am scos pantalonii mei tociţi. Am netezit crăcii pantalonilor fermecaţi, am îmbrăcat o cămaşă curată, mi-am lustruit pantofii şi am ieşit iarăşi pe stradă, de data aceasta purtând noii mei pantaloni. Aveau o culoare plină, cafenie, cu pense la modă căzând vertical de-a lungul stofei.

Materialul strălucea. M-am oprit la colţ şi mi-am aprins o ţigară. Un taxi opri lângă mine. Şoferul scoase capul pe geam:

– Un taxi, domnule?

– Nu, mulţumesc, am zis, azvârlind chibritul în şanţul drumului şi traversând strada.

M-am învârtit cam un sfert de oră - douăzeci de minute. Trei sau patru şoferi m-au întrebat dacă nu voiam un taxi. Pe urmă mi-am cumpărat o sticlă de Porto şi m-am întors acasă. Mi-am scos hainele, le-am agăţat pe umeraş, m-am vârât în pat, am băut vinul şi am scris o povestire despre un funcţionar sărac care lucrează într-o fabrică de haine din Miami. Funcţionarul ăsta sărac întâlneşte într-o zi pe plajă, în timpul pauzei de prânz, o fată din înalta societate. El merită banii ei, iar ea face tot ce-i stă în putinţă ca să-i arate că şi ea îl merită...

Când am ajuns la slujbă a doua zi dimineaţa, domnul Silverstein stătea în faţa tejghelei de lângă intrare. Ţinea un cec în mina. Îmi făcu un semn. Am păşit înăuntru şi am luat cecul. Pe urmă m-am întors în stradă.

A durat patru zile şi cinci nopţi până când autobuzul a ajuns în Los Angeles. Ca de obicei, nici n-am închis ochii, nici nu am defecat în timpul călătoriei. Am simţit un entuziasm mărunt când o blondă mare s-a urcat undeva prin Louisiana. În noaptea aia se apucă să şi-o vândă pentru 2 $, astfel că fiecare bărbat şi o femeie din autobuz au profitat de generozitatea ci, în afară de mine şi de şoferul autobuzului. Tranzacţia avea loc noaptea în spatele autobuzului. O chema Vera. Folosea ruj de buze violet şi râdea mult. Mă aborda în timpul unei scurte opriri într-un bufet cu sandvişuri şi cafea. Se opri în spatele meu şi mă întrebă:

– Care-i fază, eşti prea bun pentru mine? N-am răspuns.

– Poponar, am auzit-o mormăind dezgustată în timp ce se aşeza lângă unul dintre tipii de gaşcă...

În Los Angeles am făcut turul barurilor din vechea zonă unde locuisem, căutând-o pe Jan. N-am reuşit să-i dau nicicum de urmă până când l-am găsit pe Whitey Jackson, care era de serviciu la bar, în Pink Muie. El îmi spuse că Jan era cameristă la Durham Hotel, în Beverly şi Vermont. M-am dus acolo. Căutam biroul directorului, când ea ieşi dintr-o cameră. Arăta bine, ca şi cum separarea de mine îi priise. Apoi mă văzu şi ea. Rămase nemişcată, iar ochii îi deveniră foarte albaştri şi rotunzi; era mută de uimire. Pe urmă izbucni:

– Hank!

Se năpusti spre mine şi ne-am trezit unul în braţele celuilalt. Mă sărută cu sălbăticie, am încercat să o sărut şi eu la fel de pătimaş.

– Doamne, exclamă, credeam că n-o să te mai văd niciodată!

– M-am întors.

– Te-ai întors pentru totdeauna?

– L.A. e oraşul meu.

– Lasă-mă să te privesc, zise. Am făcut un pas în spate, rânjind.

– Eşti suplu. Ai slăbit, zise Jan.

– Arăţi bine, am spus, eşti singură?

– Da.

– Nu eşti cu nimeni?

– Nu sunt cu nimeni. Ştii că nu pot să sufăr oamenii.

– Mă bucur că lucrezi.

– Hai la mine în cameră.

Am urmat-o. Camera era foarte mică, dar te simţeai bine în ea. Puteai să te uiţi pe fereastră şi să urmăreşti traficul, să priveşti cum se schimbă semafoarele, să vezi vânzătorul de ziare de la colţ. Îmi plăcea locul. Jan se trânti în pat.

– Vino, aşază-te, zise.

– Mă simt încurcat.

– Te iubesc, prostule, zise, ne-am futut de 800 de ori, aşa că relaxează-te.

Mi-am scos pantofii şi m-am întins. Ea ridică un picior, - Tot îţi mai plac picioarele mele?

– Da, fir-ar să fie, Jan, ţi-ai terminat treaba?

– Tot în afară de camera domnului Clark. Iar domnului Clark nu-i pasă. Îmi lasă bacşişuri.

– Zău?

– Nu fac nimic. Doar îmi lasă bacşişuri.

– Jan...

– Da?

– Biletul de autobuz m-a stors de bani. Am nevoie de un loc unde să stau până îmi găsesc o slujbă.

– Pot să te ascund aici.

– Poţi?

– Cum să nu.

– Te iubesc, scumpo, am zis.

– Scârba, spuse ea.

Am început să ne-o tragem. Era bine. Era foarte, foarte bine.

După aceea Jan se ridică şi deschise o sticlă de vin. Eu am desfăcut ultimul meu pachet de ţigări şi am zăcut în pat sorbind vin şi fumând.

– Simt că eşti cu totul acolo, zise ea.

– Ce vrei să spui?

– Vreau să spun că n-am mai întâlnit niciodată un bărbat ca tine.

– Zău?

– Ceilalţi sunt doar zece la sută acolo sau douăzeci la sută, pe când tu eşti cu totul acolo, tot din tine e acolo, e atât de diferit.

– Habar n-am ce vrei să spui.

– Eşti un peşte, ştii să agăţi femei. Remarca asta mă făcu să mă simt bine.

După ce ne-am terminat ţigările, am făcut dragoste din nou. Pe urmă, Jan mă trimise să mai iau o sticlă de vin. M-am întors. N-aveam de ales.

M-am angajat imediat la o firmă de corpuri de iluminat. Se afla pe Alameda Street, spre nord, într-o zonă cu multe depozite. Eu eram funcţionarul însărcinat cu distribuţia. Era o muncă destul de uşoară: luam comenzile din coşul de sârmă, le completam, împachetam corpurile de iluminat în cutii de carton, îngrămădeam cutiile pe benzi afară, pe platforma de încărcare, apoi puneam etichete şi numere pe fiecare cutie. Cântăream cutiile, întocmeam o factură de încărcare şi telefonam la compania de transporturi să vină să ridice marfa.

În prima mea zi de muncă acolo, după-amiaza, am auzit un trosnet puternic în spatele meu, lângă linia de asamblare. Rafturile vechi din lemn care adăposteau piesele finite se depărtau de perete şi se făceau praf pe podea - metal şi sticlă se izbeau de ciment şi se sfărâmau, făcând un zgomot infernal. Muncitorii de la linia de asamblare o luară la fugă spre cealaltă parte a clădirii. Pe urmă