– Ce dracu' se întâmplă aici? Nimeni nu răspunse.

– Bine, închideţi linia de asamblare! Toată lumea să ia un ciocan şi cuie şi să pună rafturile alea nenorocite la loc!

Domnul Feldman intră înapoi în birou. N-aveam ce face, trebuia să dau şi eu o mina de ajutor. Nici unul dintre noi nu era tâmplar. Ne-a luat toată după-amiaza şi jumătate din dimineaţa următoare să fixăm rafturile la loc. În timp ce făceam ultimele retuşuri, domnul Feldman ieşi din birou.

– Aţi terminat? Bine, acum fiţi atenţi la mine - pe 939 le vreau aşezate în vârf, pe 820 sub ele, iar jaluzelele şi sticla pe rafturile de jos, aţi priceput? Hei, toată lumea a priceput?

Nu se auzi nici un răspuns. 939 erau cele mai grele corpuri - drăciile, erau chiar grele - şi el le voia aşezate în vârf. Însă n-aveam ce face, el era şeful. Ne-am executat. Am înghesuit toată greutatea aia acolo sus, iar pe chestiile mai uşoare le-am îngrămădit pe rafturile de jos. Pe urmă ne-am întors la muncă. Rafturile alea ţinură tot restul zilei şi noaptea care urmă. Dimineaţa am început să auzim scârţiituri. Rafturile porniră la vale. Muncitorii de la linia de asamblare începură să se îndepărteze, rânjind. Cam cu zece minute înainte de pauză de cafea de dimineaţă, totul se prăbuşi din nou. Domnul Feldman ieşi în fugă din biroul lui:

– Ce dracu' se întâmplă aici?

Feldman încerca să-şi încaseze asigurarea şi să dea faliment în acelaşi timp. În dimineaţa următoare, sosi un om respectabil de la Bank of America. Ne zise să nu mai construim rafturi.

– Îngrămădiţi tot rahatul ăla pe podea, fu modul în care puse problema.

Îl chema Jennings. Curtis Jennings. Feldman era dator vândut la Bank of America, iar Bank of America îşi voia banii înapoi înainte ca afacerea să cadă. Jennings prelua conducerea companiei. Dădu o tură, cercetând pe toată lumea. Răsfoi registrele lui Feldman; verifică încuietorile şi ferestrele şi gardul de protecţie din jurul parcării. Ajunse şi la mine:

– Nu mai folosi reţeaua de transport Sieberling. Au fost jefuiţi de patru ori în timp ce transportau una din încărcăturile tale prin Arizona şi New Mexico. Ai avut vreun motiv special ca să-i foloseşti pe băieţii ăia?

– Nu, n-am avut nici un motiv. Agentul de la Sieberling îmi strecurase câte zece cenţi pentru flecare cinci sute de livre de marfă trimisă.

În trei zile, Jennings concedie un om care lucra în biroul din faţă şi înlocui trei oameni la linia de asamblare cu trei fete tinere mexicane gata să muncească pentru jumătate de salariu, îl concedie pe administrator şi, pe lângă distribuţie, mă puse şofer pe camionul companiei pentru livrările locale.

După ce am primit primul salariu, m-am mutat de la Jan în propriul meu apartament. Când m-am întors acasă într-o seară, am găsit-o instalată la mine. Dă-o dracului, i-am zis, casa mea e casa mea. La scurt timp după aceea, am avut cea mai nasoală ceartă. Ea plecă, iar eu am fost beat timp de trei zile şi trei nopţi. Când m-am dezmeticit, mi-am dat seama că pierdusem slujba. Niciodată nu m-am mai întors la compania aceea. Am hotărât să fac curat în apartament. Am dat cu aspiratorul, am frecat pervazurile, am curăţat cadă şi chiuveta, am ceruit podeaua din bucătărie, am omorât toţi păianjenii şi gândacii, am golit şi am spălat scrumierele, am spălat vasele, am frecat chiuveta din bucătărie, am pus prosoape curate şi un sul nou de hârtie igienică. Probabil că devin poponar, m-am gândit.

Când Jan se întoarse în sfârşit acasă - o săptămână mai târziu -, mă acuză că adusesem o femeie acolo, fiindcă totul arăta atât de curat. Se enervă foarte tare, era însă numai o faţadă pentru a-şi ascunde propria vinovăţie. Nu puteam înţelege de ce nu scăpăm de ea. Era o uşuratică înrăită - şi-o punea cu oricine se întâlnea în vreun bar şi cu cât individul era mai decăzut şi mai jegos, cu atât îi plăcea mai mult. Se folosea fără încetare de certurile noastre ca să se justifice, îmi tot spuneam că nici o femeie din lume nu e curvă, în afară de a mea.

Am intrat în Times Building. Făcusem doi ani de jurnalism ia Los Angeles City College. Am fost oprit la recepţie de o doamnă tânără.

– Aveţi nevoie de un reporter? am întrebat.

Îmi înmâna o coală de hârtie tipărită.

– Completaţi asta, vă rog.

La majoritatea ziarelor din majoritatea oraşelor era la fel. Te angajau numai dacă erai cunoscut sau dacă ştiai pe cineva. Însă eu am completat formularul. L-am făcut să arate bine. Apoi m-am cărat şi am pornit pe Spring Street.

Era o zi de vară caniculară. Am început să transpir şi să simt mâncărimi. Mă mânca între picioare. Am început să mă scarpin. Mâncărimea deveni insuportabilă. Am continuat să merg scărpinându-mă. Nu puteam să fiu reporter, nu puteam să fiu scriitor, nu puteam să-mi găsesc o femeie ca lumea, tot ce puteam să fac era să merg mai departe şi să mă scarpin ca o maimuţă. M-am grăbit să ajung la maşină, pe care o parcasem pe Bunker Hill. Am gonit înapoi spre apartamentul meu. Jan nu era acolo. M-am dus în baie şi m-am dezbrăcat.

Mi-am vârât degetele între craci şi am dat de ceva. L-am tras afară. L-am lăsat să-mi cadă în palmă şi m-am uitat la el. Era alb şi avea multe picioare mici. Se mişca. Mă fascină. Apoi, dintr-o dată, sări pe gresia de pe jos. M-am holbat la el. Cu un singur salt rapid, dispăru. Probabil înapoi în părul meu pubian! Scârbit, am simţit că mă cuprinde furia. Am continuat să-l caut, însă n-am reuşit să-i dau de urmă. Stomacul îmi tremură. Am vomat în closet, apoi m-am îmbrăcat la loc.

Farmacia de pe colţ nu era departe. Un bătrân şi o bătrână stăteau în spatele tejghelei. Femeia se apropie.

– Nu, am zis, vreau să vorbesc cu el.

– A, zise ea.

Bătrânul se apropie. Era farmacistul. Părea foarte curat.

– Sunt victima unei nedreptăţi, i-am spus.

– Poftim?

– Uite ce e, aveţi ceva pentru...

–