– Păgâni ruşi împuţiţi, se înfurie Micuţul, îndreptându-şi spre cer puşca cu ţeava retezată. Ce şmecherie mai e şi asta? Ce legătură are vodca mea cu războiul?

– Adăposteşte-te, omule! răcneşte Leutnant Braun nervos. O să fii împuşcat!

– N-o să mi se întâmple absolut nimic, domnule, îl asigură Micuţul, cu vocea lui ruginită, de bas. N-o să mă las curăţat înainte să văd New-York-ul, Londra, să fac o călătorie în Africa, împreună cu Albert, şi să mă cac în budele pline de cuie ale fachirilor.

– Plutonul 2! Preia comanda! se aude din faţă. Ordinul e transmis întregii companii. Ne ridicăm încet.

Picioarele Bătrânului se afundă în zăpadă până la genunchi. Îşi pune automatul pe umăr.

– Mişcaţi-vă! Toată lumea în picioare! strigă el nervos. Ridică-te, Micuţule! Du-te în flancul drept, şi să te ferească Sfântul să jefuieşti vreo baracă sau să cauţi dinţi de aur în gura cadavrelor! M-ai auzit?

– Păi, urli suficient de tare ca să trezeşti toţi morţii din cimitirul Hamburgului. Nu m-ar mira să se fi sculat în capul oaselor să te asculte! bombăne Micuţul încruntat, ridicându-se încet şi provocator.

– De ce eşti aşa acru? întreabă Porta. Arăţi de parcă te-ar fi pişcat toţi păduchii comunişti!

– Mă enervează Oberstul ăla handicapat, răspunde Micuţul morocănos. E un rahat tâmpit, prost ca un recrut!

– Nu mai pot să-ndur insultele tale, cârâie fostul ofiţer. Se străduieşte să se impună printr-un ton dur, aşa cum făcea odinioară în faţa regimentului. Dar, de astă dată, fără succes.

– Cu atât mai rău pentru tine, găină proastă, rânjeşte Micuţul răutăcios, şi-l pocneşte cu dosul palmei. Pentru că va trebui să suporţi, nu-i aşa? Asta să-ţi intre bine în capul tău idiot! Ori vrei să te alerg puţin ca să-ţi revii? Pricepe odată pentru totdeauna că eşti scursura Germaniei, asta eşti. Iar eu? Eu sunt Obergefreiterul, coloana vertebrală a Armatei! Partea superioară, bineînţeles!

– Chiar vrei să ne căţărăm până la închisoarea aia spurcată? întreabă Porta, îndreptându-şi jartierele corsetului roşu.

– Vreau sau nu, trebuie să mergem, răspunde scurt Bătrânul, scuipând tutun în zăpadă.

– Porcăria asta de război a răsturnat lumea cu fundu-n sus, bolboroseşte Porta pesimist şi îi cere Legionarului o ţigară. Când o să încetezi să-ţi mai omori plămânii cu rahatul ăsta franţuzesc?

– Pas question, mon ami! Cu ţigările astea, am cel puţin avantajul că-mi rămân mie aproape toate, răspunde Legionarul.

Gunoiul tău de doi bani nu-i bun decât pentru fete necoapte.

– Sunt destul de cătrănit ca să sparg nuci de cocos cu curul şi să scuip miezul ca un mortier care aruncă obuze, spumegă Porta. Contemplă închisoarea OGPU, zidurile luminate de jocul flăcărilor din pădurea de brazi.

– Va trebui să urcăm şi să coborâm dealurile, să alunecăm pe lacurile îngheţate până ni se toceşte pielea de pe fund, să ne croim drum ca nişte buldozere prin păduri îngheţate - şi toate astea numai ca să ajungem la puşcăria aia comunistă. Eu sunt obişnuit să ajung la puşcărie stând confortabil pe fund! Dacă ăsta nu-i un caz grav de încălcare a Drepturilor Omului care ar trebui să ajungă urgent în faţa Curţii Internaţionale, atunci sunt eu bătut în cap!

– Ar trebui interzis ca oamenii cumsecade să fie puşi la asemenea corvoade din cauza câtorva idioţi care n-au fost în stare să evite războiul! se înfurie Heide.

O moto-sanie se apropie, învăluită într-un nor de zăpadă. Un Oberstleutnant isteric din Marele Stat-Major se interesează unde e comandantul.

Bătrânul îl arată pe Oberleutnant Löwe, care stă pe un butoi şi scarpină o mâţă după urechi.

– Ştii să iei poziţia de drepţi, omule? rage ofiţerul de stat-major spumegând.

Bătrânul îşi pocneşte călcâiele încetişor şi îşi atinge casca cu mâna, schiţând un salut vag.

– Oberleutnant Löwe, comandantul companiei, Regimentul 27 Panzer, la raport, să trăiţi! se aude vocea dogită a lui Löwe.

– De ce dracu' stai aici? strigă Oberstleutnantul cu epoleţii sângerii. N-ai primit ordinul de atac? Nu e permisă nici o oprire! Atacă, omule! Răcnetul său provoacă un ecou ce răsună sfidător.

– Am înţeles, domnule Oberstleutnant, să trăiţi! răspunde Löwe, salutând impecabil, în timp ce-l înjură în gând cu obidă.

Ne afundăm în bezna pădurii de conifere, împleticindu-ne ca beţivii. Ne zgâriem de crengi uscate. Feţele ne sunt biciuite şi sfâşiate. Deodată începe să răpăie o Maxim rusească. Porta aruncă fulgerător o grenadă de mână şi împroaşcă o ploaie de gloanţe în direcţia mitralierei.

Un ofiţer rus e aruncat în aer. Mantaua îi fâlfâie ca o aripă rănită. Puşca-mitralieră latră din nou.

– Pe toţi dracii! zbiară Micuţul şi îndreaptă aruncătorul de flăcări spre tufişuri. Copacii încep să ardă. Puşca-mitralieră tace. Ruşii zac grămadă şi trupurile li se înnegresc treptat, ca fripturile în cuptor.

– Noroc că nu ştii niciodată când o păţeşti, oftează Barcelona, contemplând un rus cu părul în flăcări. Ăsta e cătană bătrână. Altfel nu l-ar fi lăsat cu părul lung.

– Daţi-i drumul, daţi-i drumul! ordonă Bătrânul, depăşindu-ne în fugă.

Observăm o formaţiune de ruşi care încearcă să scape. Unul dintre ei se strecoară pe după un copac prăvălit şi se târăşte de-a curmezişul unui izvor îngheţat.

– Lichidaţi-i! strigă Heide nerăbdător, pregătindu-şi mitraliera uşoară.

I se zguduie tot trupul în timp ce trimite o rafală prelungă în grupul fugar de duşmani. Sunt doborâţi trei dintre ei, împuşcaţi în spate, cu piepturile sfărâmate. Folosim un nou tip de glonţ, mai dur. Face doar o gaură mică la intrare, dar lasă în urma lui un gol imens. Câţiva dintre răniţi zac în zăpadă şi se tânguie sfâşietor.

Micuţul împuşcă patru supravieţuitori cu puşca sa cu ţeavă retezată. O armă cumplită pentru distanţe scurte.

Un bătrân locotenent-major în uniforma Miliţiei stă rezemat de un copac, cu mâinile la ceafă. Pe măsură ce ne apropiem, ne priveşte terorizat.

– Un comisar, spune Heide rânjind diabolic.

– Nu-i comisar, îi răspunde Barcelona. Nu mai e decât un nenorocit speriat de moarte. Un morman de oase într-o uniformă demodată. Lăsaţi-l pe amărâtul ăsta să se întoarcă la strănepoţii lui!

– Te-ai ţicnit? protestează Heide furios. Porcul ăsta e un ofiţer sovietic, iar noi îl omorâm! Din ordinul Führerului!

Ridică automatul şi-l împuşcă pe locotenent în piept şi în cap. Ţeasta i se desface. Pentru orice eventualitate, îi mai ciuruie şi stomacul cu câteva gloanţe.

– Asta e! exclamă el mândru, aruncându-şi arma pe umăr. Un infanterist rănit se ridică pe jumătate, sprijinit într-un genunchi.

– Nie strieliati, tovarişci