ghermanski, ne imploră el disperat. Şi tovarăşul german, în persoana Legionarului, îi înfige în spinare baioneta, al cărei vârf iese prin pieptul rusului. Impasibil, Legionarul îşi scoate baioneta din trupul neînsufleţit, cade în genunchi şi se aşază în poziţia de rugăciune a musulmanilor.

Un ofiţer rus încearcă să arunce o grenadă. Albert îi striveşte faţa cu patul puştii. Pe ceilalţi îi ucidem de la distanţă, de îndată ce-i zărim. Nu ne apropiem de ei decât în momentul în care suntem convinşi că au murit, şi chiar şi atunci o facem cu foarte mare atenţie. Înainte să trecem prin dreptul lor, îi străpungem cu baioneta. Au buzunarele pline cu mahorcă şi în sticlele de apă au vodcă. E o marfă de proastă calitate - vodcă pentru soldaţii de rând. Din amarele noastre experienţe, ştim că provoacă dureri de cap insuportabile, şi atunci o oferim cu generozitate recruţilor. De noi se va ocupa Porta.

Îi controlăm în buzunare cu multă atenţie. Luăm fotografiile iubitelor şi aruncăm restul de lucruri. Cele câteva ruble pe care le au nu prezintă interes pentru noi.

Micuţul e foarte preocupat de o fotografie găsită în portofelul unui ofiţer căruia Albert îi zdrobise faţa.

– Doamne, ce mai bucăţică Emma asta, murmură el, ştergând grijuliu sângele de pe fotografie. Când vezi aşa o rusoaică ţapănă, continuă el făcându-i cu ochiul fetei din poză, îţi dai seama că Dumnezeul nostru a avut o zi proastă când a creat modelul clasic german, cu o parte din păr făcut coc şi cu restul împletit în codiţe.

– Mamă! se minunează Porta, privind peste umărul Micuţului.

– Vrei să facem schimb? Îţi dau trei poze pe ea! Ce bucăţică! Maică Precistă din Kazan!

– Du-te dracului, e a mea! mârâie Micuţul. Mortul i-a scris adresa pe spatele fotografiei. Când s-o termina războiul lui Adolf, o să iau un bilet dus-întors şi o s-o aduc la Hamburg, zău!

– Cred că ai rahat între urechi! râde Porta dispreţuitor. Nici n-o să vrea s-audă de tine când va afla că i-ai ucis iubitul comunist!

– Ştiu că ai impresia că sunt idiot, răspunde Micuţul acru, dar n-o să fiu aşa de cretin să-i spun că eu i-am venit de hac ticălosului. Nu, nu, o să-i povestesc puicuţei cum l-am cărat în spinare douăzeci de kilometri, cu riscul propriei mele vieţi, ca să-l dau în îngrijire medicilor germani. O să-i torn o poveste tare, exact ca-n filme! Chestia cu moartea bietului ei erou, care a intervenit din cauze naturale.

– O să te trimită la plimbare, hotărăşte Porta, clătinând din cap cu tristeţe. Harta lumii va arăta cu totul altfel după ce Adolf va pierde războiul şi Wehrmachtul german va fi dezarmat. N-o să fie prea uşor să fii neamţ în vremurile alea. Află de la mine! Oricine va avea chef ne va trage un şut în cur şi, dacă vom încerca să ripostăm, ne va termina definitiv!

– Haideţi, haideţi, strigă Oberleutnant Löwe agitat. Înainte! Înainte! Mişcaţi-vă! Voi, nemernicilor, găsiţi întotdeauna locuri în care s-o ştergeţi! Mişcaţi-vă şi să ne punem pe treabă! Trebuie! Oberfeldwebel Beier! Preiei comanda plutonului 2! Cercetaşii înainte şi în flancuri.

– Tot noi! bombăne Porta scos din sărite, dând un şut unei sticle ruseşti goale. Nouă ne revin toate misiunile împuţite din armata asta! Of, dacă aş fi fost eu la Berlin, acum n-aveau decât să se-nvârtă pe-aici şi treizeci de ani dacă voiau! (Vâră furios proiectilele în puşca lui cu ţeavă retezată şi controlează ţeava.) Pentru numele lui Dumnezeu, haideţi să mergem o dată după vecinii noştri comunişti să le zburăm scăfârlia!

În clipa în care compania pleacă din pădure, auzim iarăşi bubuiturile înfundate ale mortierelor, urmate de explozii cutremurătoare. Urâm mortierul de tranşee mai mult decât oricare altă armă. E perfidă şi-ţi dă numai un foarte scurt semnal de avertizare înainte ca proiectilul să te ajungă şi să explodeze lângă tine. Nu are şuieratul prelung al obuzelor. Ne temem şi de bateriile de mortiere. Acolo sunt aproape întotdeauna femei, ţărănci masive şi grosolane. Într-o noapte am luat cu asalt o companie de mortiere grele; femeile au încercat să fugă în pădure, să se ascundă printre tufe şi pomi, dar le-am vânat una după alta şi le-am ucis ca pe şobolani, în ciuda urletelor şi lacrimilor. I-am luat prizonieri pe cei câţiva bărbaţi din companie, care ne-au confirmat ceea ce ştiam deja: femeile acelea erau fanatice şi se purtau înfiorător cu prizonierii.

– Omorâţi-le pe căţelele astea! ne-a spus sergentul rus luat prizonier, rânjind satisfăcut şi lovind cadavrul uneia. De-acum putea spune tot ce voia. Războiul lui se sfârşise!

Unul dintre noii-veniţi, un flăcău solid din detaşamentul lui Barcelona, e împuşcat în faţă. O schijă de şrapnel l-a ciopârţit. Nu mai are nas, nici gură şi nici ochi. Se vede numai osul alb. Ţipetele sale deznădăjduite se aud de departe şi ne scot din minţi. Tremurând, ne adunăm în jurul lui şi urmărim cum Gefreiterul sanitar Rolfe încearcă să-i oblojească rana.

– Zău că şrapnelul face ravagii, şopteşte Micuţul. E mai rapid decât tirul care-i lichida pe mafioţi la Düsseldorf.

– Dacă scapă cumva cu viaţă şi-o să-i cârpăcească faţa, n-o să fie prea arătos! spune Gregor îngândurat. O să fugă lumea de el.

Orizontul se colorează într-un galben-roşiatic. De dincolo de culmi se aud bubuituri şi trosnete. Un regiment al artileriei de baraj ia poziţie de-a lungul râului îngheţat. Ne însoţesc două companii de trupe de asalt. Cu toţii sunt puşi la şapte ace. Au căştile vopsite în alb şi cureluşele în poziţie regulamentară. Centuri, raniţe, măşti de gaze - toate sunt la locul lor. Până şi cagulele măştilor de gaze sunt împăturite corect. Noi le-am aruncat demult pe ale noastre. Mantalele lor sunt atât de curate încât se pot duce cu ele la defilare pe sub Brandenburger Tor. Îi privim cu dispreţ, dar totuşi îi invidiem puţin. Au tot ceea ce ne lipseşte nouă. În comparaţie cu ei, Regimentul 27 Panzer pare un azil de sărăntoci. Noi n-avem nici măcar tancuri, deşi suntem regiment de tanchişti.

– Isuse, ce arătoşi sunteţi! exclamă Porta, atingând o centură bine lustruită. O să-l speriaţi de moarte pe tâlharul de Ivan!

– Unde-i fanfara? întreabă Gregor. Ştiţi voi! Ţambalagiii ăia cu tobe şi fluiere.