piciorul. Nab şi Harbert mergeau în fruntea coloanei. Pencroff în urmă; între ei păşeau Cyrus şi reporterul. Fără îndoială că animalele care trăiau pe aceste înălţimi, şi se vedeau urme destule, nu puteau fi decît capre negre sau ciute, acestea fiind mlădioase şi cu pasul sigur. Zăriră chiar trecînd unele dintre ele. La vederea lor, Pencroff strigă:

— Ia te uită, nişte oi !

Se opriră cu toţii la cincizeci de paşi de vreo cinci, şase animale mari, cu coarne groase, turtite la vîrf şi aduse spre spate, avînd blana deasă, cu fire lungi şi mătăsoase, de culoare roşcată.

Nu erau oi obişnuite, ci aparţineau unei specii răspîndite de obicei în regiunile muntoase ale zonelor temperate. Harbert le numi „mufloni”.

— Sînt buni de friptură? întrebă marinarul.,

— Da, răspunse Harbert.

— Atunci tot oi sînt ! hotărî Pencroff.

Stînd nemişcaţi între blocurile de bazalt, muflonii priveau cu nişte ochi miraţi, care păreau că văd pentru prima oară fiinţe omeneşti, apoi, speriindu-se, dispărură brusc, sărind peste stînci.

— La revedere ! le strigă Pencroff, cu un aer atît de caraghios, încît Gédéon Spilett, Harbert şi Nab izbucniră în rîs.

Urcară apoi mai departe. Pe unele pante se observau adesea urme de lavă, aşezate după un desen capricios. Pe drumul ce-l urmau călătorii noştri, se ridicau din cînd în cînd mici solfatare{16}, pe care erau siliţi să le ocolească. în unele locuri, sulful se depusese sub formă de cristale, amestecat cu alte materii, care erup de obicei înaintea lavei. Dintre acestea, se vedeau ici, colo grămăjoare de roci cu structura neregulată şi care fuseseră supuse la temperaturi înalte şi straturi de cenuşă albicioasă, făcută dintr-o spuză de mici cristale de cuarţ.

În preajma primului platou, format de secţiunea conului inferior, urcuşul deveni mai anevoios. Pe la orele patru, depăşiseră zona copacilor. Ici, colo se mai ridicau cîţiva pini desfrunziţi, cu crengi răsucite, care aveau multă rezistenţă, de vreme ce trăiau la această înălţime, expuşi vînturilor din larg. Spre norocul inginerului şi al tovarăşilor săi, timpul era frumos şi atmosfera liniştită, căci un vînt puternic la trei mii de picioare înălţime le-ar fi stânjenit urcuşul. Prin aerul străveziu cerul se vedea limpede la orizont. În jurul lor domnea o linişte deplină. Nu mai vedeau soarele, căci acesta se afla acum după conul superior care le acoperea pe jumătate vederea spre apus şi a cărui umbră uriaşă se întindea pînă la litoral, crescînd pe măsură ce soarele scăpata. La răsărit începură să se ridice nişte neguri, nu chiar nori, ci mai mult o ceaţă uşoară, pe care razele soarelui o colorau în toate nuanţele spectrului.

Cinci sute de picioare îi mai despărţeau pe exploratori de platoul unde doreau să ajungă, urmînd să poposească acolo peste noapte, dar aceste cinci sute de picioare ajunseră să fie mai bine de două mii, din pricina nenumăratelor ocoluri pe care erau nevoiţi să le facă. Pămîntul le fugea de sub picioare. În unele locuri, pantele erau atît de abrupte, încît alunecau pe straturile de lavă, ale cărur încreţituri fuseseră roase de intemperii, şi nu mai ofereau puncte bune de sprijin. încetul cu încetul se însera şi era aproape întuneric atunci cînd Cyrus Smith şi tovarăşii săi, foarte trudiţi de urcuşul care ţinuse şapte ore, ajunseră pe platoul primului con.

Acum trebuiau să-şi aşeze tabăra. Pentru a mai prinde puteri, simţeau nevoia unei mese bune şi a somnului. Al doilea con al muntelui se sprijinea pe o bază de stînci, în mijlocul cărora găsiră cu destulă uşurinţă un adăpost. Combustibil nu prea era. Totuşi puteau face foc cu muşchi şi cu vreascuri din tufişurile care acopereau platoul. În timp ce marinarul pregătea vatra din pietre anume aşezate, Nab şi Harbert adunau uscături pentru foc. Se întoarseră curînd cu o încărcătură destul de mare de ierburi uscate. Cu ajutorul unei pietre de cremene, a bucăţii de cîrpă arsă şi a lui Nab, care sufla cu putere, se aprinse curînd un foc care pîlpîia vesel la adăpostul stîncilor.

Acest foc era menit doar să îndulcească temperatura cam scăzută a nopţii şi nu pentru a frige fazanul vînat, căci Nab dorea să-l păstreze pentru a doua zi. Cina fu compusă din resturile cabiaiului şi din cîteva duzini de migdale de pin. La şase şi jumătate terminaseră.

Lui Cyrus Smith îi veni în gînd să exploreze, la lumina slabă a înserării, larga bază circulară pe care se sprijinea conul superior al muntelui. înainte de a se odihni, el voia să ştie dacă acest con putea fi ocolit pe la bază, dacă coastele prea repezi i-ar fi împiedicat să ajungă pînă în vîrful lui. Lucrul acesta îl frămîntase mult, căci era foarte posibil ca, în partea spre care se înclina conul, adică spre nord, să nu poată fi urcat. Ori, dacă pe de o parte se putea întîmpla ca ei să nu poată atinge piscul muntelui, iar pe de alta să nu poată ocoli nici baza conului, nu aveau cum să cerceteze partea dinspre apus a ţinutului şi scopul urmărit ar fi dat greş în oarecare măsură.

De aceea, fără să ţină seamă de oboseală, inginerul începu să cerceteze marginea circulară a platoului, îndreptîndu-se spre nord, lăsîndu-i pe Pencroff şi pe Nab să pregătească culcuşurile, iar pe Gédéon Spilett să-şi însemne întîmplările zilei. ÎI întovărăşea numai Harbert.

Noaptea era frumoasă şi liniştită, iar întunericul nu se lăsase încă. Cyrus Smith şi tînărul său însoţitor umblau unul lîngă altul fără să-şi vorbească. În unele locuri, platoul se deschidea larg în faţa lor şi puteau să înainteze cu uşurinţă. În alte locuri, el era acoperit de sfărîmăturile prăbuşirilor, nelăsînd ca trecere decît o potecă îngustă, pe care doi inşi nu puteau merge alături. Şi iată că, după douăzeci de minute de mers, Cyrus Smith şi Harbert fură nevoiţi să se oprească. În acel loc, cele două conuri ale muntelui erau cu desăvîrşire suprapuse, formînd o singură pantă neîntreruptă de vreo streaşină şi era cu neputinţă să ocoleşti aceste povîrnişuri cu înclinare de aproape şaptezeci de grade.

Dar dacă inginerul şi tînărul erau siliţi să renunţe la ocolul platoului, aveau în schimb putinţa să reia urcuşul direct al conului.

Într-adevăr, în