faţa lor se deschidea în sînul masivului o crăpătură adîncă. Era gura craterului superior, gîtlejul, ca să spunem aşa, prin care se scurgeau masele eruptive lichide, în epoca în care vulcanul mai era în activitate. Lava întărită şi crusta de zgură depusă în jur alcătuiau un fel de scară naturală, cu trepte largi, care avea să le uşureze urcuşul spre vîrful muntelui.

Dintr-o singură privire, Cyrus Smith îşi dădu seama cum stăteau lucrurile şi, fără nici o şovăire, cu tot întunericul ce se lăsase, el pătrunse urmat de băiat în uriaşa crăpătură.

Mai aveau de urcat ca la o mie de picioare. Dar rămînea de văzut dacă vor fi în stare să se caţere pe povîrnişurile lăuntrice ale craterului. Inginerul era hotărît să-şi urmeze drumul atîta vreme cît nu se va ivi în cale nici o piedică. Din fericire, povîrnişurile lungi şi foarte întortochiate alcătuiau înăuntrul vulcanului un fel de spirală uriaşă, care le uşura urcuşul.

Cît despre vulcanul propriu zis, el era fără îndoială stins cu desăvîrşire. Nu se vedea fir de fum. Prin crăpăturile adînci nu se zărea nici o flacără. Nici o bubuitură, nici un murmur, nici o tresărire nu tulbura liniştea acestui puţ întunecat, care se adîncea poate pînă în măruntaiele pămîntului. Chiar aerul dinăuntrul craterului nu păstra nici o urmă de miros de sulf. Vulcanul nu era adormit, era stins de-a binelea.

Încercarea lui Cyrus Smith izbuti. Încetul cu încetul, cei doi călători, care urcau de-a lungul pereţilor interiori ai conului, vedeau mărindu-se deschizătura craterului, ce se căsca deasupra capetelor lor. Raza porţiunii circulare de cer, în jurul căreia se rotunjeau marginile conului, creştea din ce în ce. Pe măsură ce înaintau, noi stele intrau în cîmpul vederii lor. Deasupra lor sclipeau minunatele constelaţii ale cerului austral. La zenit scînteia, în toată strălucirea ei, steaua Antares din constelaţia Scorpionului şi în apropierea ei se vedea steaua ß din constelaţia Centaurului, considerată ca cea mai apropiată de pămînt. Apoi, pe măsură ce craterul se lărgea, apărură: steaua Fomalhaut din constelaţia Peştilor, triunghiul austral şi în cele din urmă sclipi, aşezată aproape de Polul Austral al lumii, minunata Cruce a Sudului, opusul Stelei Polare din emisfera boreală.

Pe la orele opt, Cyrus Smith şi Harbert puseră piciorul pe creasta superioară a muntelui, chiar în vîrful conului.

Întunericul era deplin, aşa că nu se vedea nici pînă la două mile. Acest ţinut necunoscut era înconjurat de ape sau era legat spre apus de vreun continent din Pacific ? Nu se putea desluşi nimic. Tocmai în partea aceea, spre apus, un pîlc de nori, ce se ridicau deasupra orizontului, făceau întunericul şi mai deplin, aşa că ochiul nu putea să deosebească dacă cerul şi marea se atingeau pe aceeaşi linie circulară

Tocmai atunci apăru însă într-un punct al orizontului o sclipire slabă, care cobora încet, pe măsură ce norii se ridicau spre zenit.

Era luna, în primul pătrar, pe cale să dispară. La lumina ,ei slabă, inginerul zări limpede linia orizontului, iar imaginea ei tremurătoare se oglindi o clipă pe suprafaţa valurrlor.

Cyrus Smith strînse mîna tînărului său tovarăş şi rosti cu voce gravă:

— Ne aflăm pe o insulă !

În clipa aceea, lumina lunii se stinse, pierind în valuri.

 

CAPITOLUL XI

În vîrful conului. Interiorul craterului. De jur-împrejur e numai mare. Nu se vede nici un ţărm. Cum arată litoralul văzut de sus. Apele şi munţii. Insula este locuită ? Golfurile, capurile, lunile etc. primesc numiri. Insula Lincoln.

 

Peste o jumătate de oră, Cyrus şi Harbert se întorceau la tovarăşii lor, cărora inginerul se mulţumi să le spună că pămîntul pe care fuseseră aruncaţi era o insulă şi că, a doua zi, vor vedea ce au de făcut. Apoi, fiecare îşi făcu culcuşul şi, în cavitatea unei stînci de bazalt, aşezată la o înălţime de două mii cinci sute de picioare, naufragiaţii noştri petrecură o noapte liniştită într-un somn adînc.

A doua zi, la 30 martie, după o uşoară gustare de dimineaţă, compusă dintr-un fazan la frigare, inginerul dori să se urce din nou în creştetul vulcanului, ca să cerceteze cu atenţie insula pe care se putea să fie silit să-şi petreacă tot restul vieţii împreună cu tovarăşii lui — în caz că insula era aşezată la mare depărtare de orice alt ţinut sau nu se găsea în drumul vapoarelor care străbăteau Oceanul Pacific. De data asta, îl urmară şi ceilalţi tovarăşi, care doreau şi ei să cunoască insula, unde aveau să fie nevoiţi să-şi caute toate cele trebuitoare vieţii.

Pe la ora şapte dimineaţa, părăsiră cu toţii tabăra. Niciunul nu părea tulburat de situaţia în care se aflau. Aveau încredere în ei, dar trebuie să menţionăm că la toţi ceilalţi această încredere se sprijinea pe alte motive decît la Cyrus Smith. Inginerul avea încredere, pentru că se simţea în stare să smulgă acestei naturi sălbatice tot ce era necesar pentru a asigura viaţa lui şi a tovarăşilor săi, iar aceştia din urmă nu se temeau de nimic, tocmai pentru că Cyrus Smith era printre ei şi lucrul acesta îi liniştea. Pencroff, mai ales, după întîmplarea cu focul, n-ar fi deznădăjduit nici o clipă, chiar dacă ar fi fost aruncat împreună cu inginerul pe o stîncă pustie.

— Ei şi ! spuse el. Am scăpat noi din Richmond fără să cerem învoirea autorităţilor. Nu văd de ce n-am izbuti să scăpăm într-o bună zi dintr-un loc unde nu ne reţine nimeni.

Cyrus Smith urmă drumul străbătut în ajun, ocolind platoul ce forma baza conului al doilea, pînă la gura uriaşului crater. Vremea era minunată. Soarele se ridica pe un cer limpede, încălzind cu razele lui toată coasta răsăriteană a muntelui.

În curînd, ajunseră la crater. Era aşa cum şi-l închipuise inginerul pe întuneric. Forma o pîlnie mare, care se lărgea pînă la o înălţime de o mie de picioare deasupra platoului. La baza deschizăturii, torente largi şi masive de lavă pietrificată şerpuiau pe coastele muntelui, brăzdînd astfel calea cu materii eruptive pînă în văile adînci ce străbăteau partea nordică a insulei.

Interiorul craterului, a cărui înclinare nu depăşea 35° sau cel mult 40°, nu prezenta nici greutăţi, nici piedici, care