— Cum se poate? îşi bătu comisoaia palmele. Aicea nu vine?

— Nu vine, muţă.

— Apoi eu îl aşteptam pe măria sa cu mâncarea aceea de clapon din care măria sa a mai mâncat, plăcându-i foarte mult, încât şi-a lins şi degetele.

— Să fii domnia ta sănătoasă, muţă, are cine mânca.

— Apoi doream să-l văd pe măria sa, să mă uit dacă a mai cărunţit.

— Ai să-l vezi. Are să se oprească şi are să se uite zâmbind la dumneata. Ia aşa are să-ţi facă din cap.

— Lasă, nu mă mai incinta tu pe mine cu vorbe. Un om, la vremea amiezii, nu trebuie oare să facă popas şi să ospăteze?

— Ba da, jupâneasă Ilisafta şi dragă muţă. S-ar putea spune că şi eu m-am gândit la asta. Ş-am pus în ţiglă şase prepeliţi, învălite în frunze de tei. Trimete şi domnia ta c-un rob claponul în cratiţa lui. Acel rob încalică pe deşelate şi-l duce într-o fugă ţânînd sus cratiţa, până sub pădure. Iau şi eu, odată cu ţigla, colaci proaspeţi. Or apuca şi ceilalţi slujitori ce-or mai găsi şi vor duce la deal.

— Dragu mamei, să nu uiţi şi faţă de masă de întins pe iarbă. Să-ţi deie nana Chira toate. Eu atâta m-am trudit, încât nu mă mai mişc de-aici. Zadarnică mi-a fost silinţa, dacă nu mă pot învrednici să văd subt acoperişul meu pe măria sa.

— N-ai grijă, muţă, am să fac eu toate bine, spunând măriei sale că toate sunt întocmite de domnia ta. Am să-i spun: măria ta, aceşti colaci, cum nu ştie să-i facă nimeni altcineva, sunt împletiţi de însăşi mânile comisoaiei Ilisafta. Mi-a făcut şi mie două pupeze. Una o dau măriei sale Alexăndrel-Vodă. Şi acest clapon, măria ta, de care mânca Mavrichie-împărat, este gătit tot de comisoaia Ilisafta. Numai aceste prepeliţi, cu mult mai puţin bune, le-a pregătit sluga supusă a măriei tale Ionuţ Păr-Negru.

Vistiernicul Cristea şi jupâneasă Candachia ascultaseră cu mare uimire acest schimb grăbit de vorbe.

— Atuncea noi cum rămânem? Întrebă cu patos soţia aşa de frumoasă şi de gătită a vistiernicului.

Comisoaia o privi cu prefăcută milă.

— Vai, ce bine-mi pare c-ai venit la noi, dragă noră. De mirare este această rânduială care nu îngăduie femeilor să intre la ceairurile domneşti. Vistiernicul poate va găsi putinţă s-ajungă acolo, o dată cu fratele său. Iar dumneata te vei nevoi să rămâi, ca să ne ţinem de urât una alteia. Să nu uiţi, Ionuţ, să spui măriei sale vorbele acelea, întocmai.

— Nu uit, muţă. Le-am înjghebat şi le-am cumpănit eu de mai nainte.

Vistiernicul stătu o vreme cugetând, cu sprâncenele uşor încruntate. Apoi îşi mişcă spre maica sa înfăţişarea-i falnică. Glasul lui dulce semăna întocmai cu al mamei lui, cu deosebire numai că avea un ton mai coborât. În acel glas, în acea privire castanie, era un anumit farmec, la care se adăogeau şi vorbe rotunjite sunând întrucâtva gol.

— Maică dragă şi jupâneasă Ilisafta, grăi el venind la comisoaie, cuprinzând-o de după umăr şi sărutându-i dreapta; pot să-i dau şi eu măriei sale lămuririle pe care le doreşti, ca să-şi aducă aminte de domnia ta, să dea din cap şi să zâmbească. Ce vorbe poate să rostească Ionuţ? în faţa unei asemenea straşnicii lui i se încleşta limba. Pe când eu, care am, precum se ştie, lăudat dar al vorbirii, am să-i mai spun altele măriei sale. Văzând că-i plac mânjii şi harmasaraşii, am să-i laud — căci cu adevărat — am să-i spun eu măriei sale — Dumnezeu a dăruit omului acest minunat dobitoc, ca să scurteze căile, să treacă cu el ape fără poduri şi să bată războaiele.

— Potrivite vorbe, încuviinţă, zâmbind, jupâneasa Candachia. Le-ai mai spus cândva măriei sale şi i-au plăcut.

— Am să i le mai spun o dată şi au să-i placă iar. Are să-mi dea iarăşi inel şi are să mă laude iarăşi. Căci eu cunosc taina când trebuie să le spun. Nici după întâiul pahar de vin, nici după al noulea; ci la mijloc, după al cincilea. Mă bucur, mamă, că nu ţi s-a întâmplat nimic. Aşa are nărav acel tătar Gheorghe Botezatu de mă sparie că te-ai bolnăvit, ori ai căzut, ca să sar cu spaimă şi să vin cu mare grăbire. Cu toate că ştiu că acesta-i un meşteşug al lui, totdeauna vin numaidecât.

— Faci bine, vistiernice Cristea: du-te şi cere cal de la Ionuţ, ca să ajungi mai degrabă. Eu rămân cu noră-mea, fiind asta mare bucurie inimii mele. Rău îmi pare că măria sa ne ocoleşte, urmă comisoaia, poftind pe jupâneasă Candachia în pridvor. Mai bine i-ar fi şezut în locul acela pe divan, unde te-ai aşezat dumneata, decât să se ostenească prin soare şi să vorbească cu herghelegiii.

— Într-adevăr, aici e locul cel mai bun, încuviinţă Candachia, cuibărindu-se în colţul obişnuit al comisoaiei. Jupâneasă soacră, mi se pare că ţi-am luat locul, tresări ea cu grijă.

— Îţi şade bine în el şi dumnitale, o linişti jupâneasa Ilisafta, subţiindu-şi buzele. Să fii sănătoasă şi să ai noroc la toate, cum ai avut de vistiernicul Cristea, feciorul nostru.

Vistierniceasa îşi ascuţi şi ea limba, închinându-se:

— Mulţămesc dumnitale, jupâneasă soacră. Drept este că mai ales lui Dumnezeu avem a mulţămi, eu şi Cristea, pentru tinereţă şi avere. Vistiernicul poate are a mulţămi şi tatălui meu pentru trei moşii. Are a-ţi mulţămi şi dumnitale pentru darul vorbirii întru care îţi samănă.

— Dragă noră, tinereţele şi averile trec; darul de care vorbeşti rămâne până la bătrâneţă.

— E adevărat şi se vede asta, încuviinţă Candachia râzând plăcut şi scuturându-şi inelele cerceilor.

Jupâneasă Ilisafta nu găsi degrabă săgeata ageră de care avea nevoie în acea clipă; întoarse ochii holbaţi şi mânioşi cătră cămărăşiţă, care apăruse în prag.

— Ce este, Chiră?

— Nu-i nimic, stăpână; fărădecât au năvălit tătarii, prădând cuhnea, iar în fruntea lor era jupânelul Ionuţ.

Comisoaia se descreţi râzând. Pe când cele două jupânese începeau din nou să-şi treacă una alteia vorbe plăcute, măria sa intrase în aşezământul de la Timiş, cercetând casele hergheliei, ceairurile şi păşunile.

Vistiernicul Cristea ajunsese la vreme. Lepădă cătră nişte slujitori frâul calului şi