de gras. Aşa, uitându-mă eu la unii şi la alţii, văd că lui Cristea al meu şi jupânesei sale Candachia le merg toate uşor şi îmbielşugat. Ştiu ce fel de urs au: numai pielea şi ciolanele; geme şi gâfâie întru mare strădanie; pe când al lui Simion doarme la umbră şi mârâie din când în când alungind cu laba muştele. Ce va fi având acest fecior al meu, pe care l-am ţinut cu mai multă dragoste la sân, fiind întâiul rod de dragoste; ce va fi având de-i merg toate cu aşa de puţintel spor? La dragoste nu i-a mers; în boierie nu s-a îmbulzit şi a poftit în genunchi pe măria sa ca să-l lese al doilea comis aicea, la Timiş. Negoţuri nu se pricepe să facă. Chimirul i-i totdeauna spart, aşa că nu se ţine în el un galben. N-are alt dar decât al băuturii de vin, întru care într-adevăr e vrednic. Precum spune el singur, vinului nu i-i dat să-l bea orice slăbănog. Îmi vine uneori să pun argaţii să împletească harapnice şi să pârlească ţepuşe: să caute ursul cel leneş care trăieşte pe aici prin preajmă, să-l puie pe fugă şi să-l iuţească. Aşa s-ar schimba treburile poate şi pentru Simion. Despre părintele Nicodim nu mai spun nimic; pe acest copil al doilea al meu l-am prăpădit; iar ursul lui trebuie să fie şi el monah tot la Neamţu: de gras ce este nici nu poate ieşi pe uşa chiliei. Cu Damian treaba merge într-alt fel. Umblă şi el, umblă şi ursul lui dând din colţ în colţ; agoniseşte şi el, agoniseşte şi ursul; amândoi îs slabi şi nu mai ostenesc adunând dobândă. Aş putea spune că şi pe acesta l-am prăpădit, căci umblă mai mult în Ţara Leşască. Mâni-poimâni are să-mi aducă o noră de prin străinătăţi, cu care are să trebuiască să mă înţeleg prin semne: mai mare ruşinea! Cât despre Ionuţ, văd că şi ursişorul lui începe a mişca.

— Dragă stăpână şi jupâneasă comisoaie, se ploconi baba Chira, rânjind fără dinţi; bine le spui toate şi eu în vremea asta am isprăvit găteala. Fusta foşneşte pe trei rânduri de foi crohmolite. Pun pe gât horbota cea verde.

— Numaidecât. Asta o pun totdeauna, când vin obraze alese. Verdele trage privirea spre el. Deci măria sa se uită întăi şi întăi la mine şi eu mă închin cu mare sfială şi ruşine. Jupânesele din zilele de azi nu ştiu asta şi se arată cutezătoare. Îţi spun eu, nană Chiră, că de ce merge, de ce se strică lumea. Ies năravuri rele. Se face mai îndrăzneţ şi norodul de rând. E vinovat întrucâtva şi măria sa, care cam caută în coarne mişeilor şi tinerilor. Zice că alege după putere şi vrednicie, ceea ce nu-i bine, căci atuncea cum rămân neamurile şi dregătorii cei bătrâni?

— Asta şi mie mi se pare un lucru nepotrivit, încuviinţă Chira. Eu aş zice, dragă stăpână şi jupâneasă comisoaie, să-mi dai domnia ta drumul să mă duc să văd ce face claponul pe care l-ai aşezat cu însăşi aceste cinstite mâni. Acuma freacă-le bine cu busuioc şi nu te mai apropia de cuhnie. Mestecă în gură o cuişoară. Îţi dau una; să ştii că au mai rămas aicea în răcliţă încă zece fire. Mărgăritarul cercelului din dreapta străluceşte mai frumos decât celalalt. Acu zic eu să binevoieşti a ieşi în pridvor şi a sta acolo în prag, căci s-aud trâmbiţile alaiului.

Într-adevăr, pe drumul cel mare treceau cu grăbire călăreţii din Branişte cu căpitanul lor, ca să aşeze tabără dincolo de apa Moldovei. Călăreţi rari se înşiraseră şi pe sub pădurea de brad, fugind spre apa Cracăului. Măria sa Ştefan-Vodă era vestit la un ceas de cale, venind în pas cu puţini boieri în juru-i, şi privind cu bună-voie norodul aşezat în amândouă laturile drumului.

Comisul era singur în capătul şiragului de tei, cu părintele Dragomir alături. La drum se buluceau gospodari din Timiş. Sufla un vânt uşor, care domolea arşiţa soarelui. La ceairuri, pe costişa depărtată, nechezau harmasaraşii. În păşunea de sub munte sună un bucium. În acel loc lăturalnic stătea singur Simion, cu slujitorii armaţi. El poate nici n-a avut vreme să îmbrace strai curat, pe când, în căruţa cu patru cai negri, de cătră vale, se vede venind semeţie şi straie scumpe.

«Unde va fi fiind Ionuţ?» se gândea jupâneasă Ilisafta. Trebuie să fie şi el undeva în calea măriei sale. De acest mezin vioi are domnia sa mai puţină grijă decât de Simion. Pe lângă urs, de pe laturi, are acest fecioraş în el singur clei şi miere.

Jupâneasa Ilisafta stă aţintită, ca să vadă dinspre munte o pajură plutind deasupra alaiului.

Şi acest Ştefan-Vodă, căruia nu-i zâmbise prea mult soarta în anii lui tineri, deodată a intrat pe o altă poartă a vieţii. Toate s-au prefăcut pentru el. Acuma are şi el o nălucă de urs care trebuie să fie, prin slăbăciune, spaima fiarelor celor mai slabe. Pe lângă urs, se spune că ar fi având şi această pajură, care-l priveghează. Potrivit i-a fost crugul stelei lui de naştere, între Carul mare şi Şarpe, şi binecuvântările monahilor din Sfântul Munte au întors privirile lui Dumnezeu asupra sa. O asemenea binecuvântare sfântă i-ar trebui şi lui Simion.

De-un ceas de vreme stătea astfel comisoaia Ilisafta, aşteptând în pragul casei sale, cu destulă grijă şi bătaie de inimă pe stăpân. Trăsura vistiernicului Cristea se oprise în preajmă. Din ea coborâse cu măreţie jupâneasa Candachia. Prin partea cealaltă se dăduse jos şi Cristea, potrivindu-şi pe trupul mare cingătoarea de matasă.

Dintr-o dată se stârni murmur de la mulţimea grămădită cătră sat. Comisul Manole Păr-Negru şi părintele Dragomir se mişcară înainte. Călăreţii tăiaseră pieziş calea, îndreptându-se spre aşezarea hergheliei domneşti.

Ionuţ sosi dintr-acolo gâfâind.

— Ce este? întrebă cu spaimă jupâneasă Ilisafta. De ce fugi aşa?

— Nu-i nimica, muţă; fărădecât măria sa a dat poruncă să treacă dregătorii măriei sale înainte la drumul Romanului; iar măria sa intră la herghelie să vadă mânjii din primăvara asta. De asemenea binevoieşte să dea alte porunci pentru clădirile cele nouă, ca să le