se tângui că stă căruţa la celălalt mal, până ce trec, pe pod, şi caii. După ce caii fură înhămaţi, urmară aceleaşi suferinţi vorbite şi strigate până în deal la Timiş. Tătarul se făcuse nevăzut. Din urmă îi ajunse Ionuţ cu prepeliţi atârnate de oblânc. Feciorul cel mic al lui Jder ţinea minte taina aflată de la starostele Căliman, că din tot vânatul Ţării Moldovei — păr şi pană — măriei sale îi place mai cu osebire prepeliţă, învălită în slănină afumată şi friptă în ţiglă de jăratic de fag. Deci voia să-şi pregătească el singur intrarea de curtean în voia bună a stăpânitorului.

 

CAPITOLUL VI

SE VEDE CE MAI SPUNE JUPÂNEASA ILISAFTA ŞI CUM SE GĂTEŞTE UN OSPĂŢ DOMNESC SUB STREŞINA PĂDURII

 

În vremea asta jupâneasa Ilisafta găsise o clipă de răgaz ca să-şi desfacă de pe dumneaei o parte din straiele de deasupra să se aşeze pe un scăunel, în iatac, în faţa oglinzii şi să se lese în mâna nanei Chira, cămărăşiţa dumnisale şi ţiganca dumnisale de taină.

Acel odor scump de la părinţi, trecut în foaia de zestre, nu era prea mare; abia îşi putea vedea în el obrazul. Era un bun tovarăş de pribegii şi suferinţi, care-i arătase cândva strălucita dumnisale frumuseţă de la douăzeci de ani. Acuma îi răsfrângea ochii obosiţi, însă o pieliţă a obrazului încă subţire şi moale.

— Cred, nană Chiră, vorbea cu mulţămire comisoaia, că puţine jupânese, — vorbesc mai ales de cele tinere, — pot să se laude c-un obraz ca al meu.

— Puţine. Ar trebui să se laude măcar jupâneasă Candachia, nora măriei tale, dar nici dumneaei nu poate.

Vorbind, Chira cămărăşiţa dădea ocol scaunului, purtându-şi degetele răsfirate în jurul acelui cap boieresc, scump cel puţin cât şi oglinda de Veneţia. Roaba era cu douăzeci de ani mai în vârstă decât stăpâna (era trecută şi ea în foaia de zestre) şi avea obrazul cu pieliţa neagră la fel de subţire ca al comisoaiei. Nu îndrăznea să arate asta prin vorbe; dar jupâneasă Ilisafta îi zărea din când în când un colţ al feţei în oglindă.

— Nimeni din ziua de azi, Chiră, băgă de samă jupâneasa Ilisafta, nu mai ştie ce ştiau cei de demult. Apa cu care mi-ai spălat totdeauna obrazul, dimineţile, o cunosc puţine femei. Ai jurat să n-o spui. Fete, noi n-avem la casa noastră. Aşa că are să rămâie neştiută, să nu se mai bucure nimeni de ea.

— Poate or mai fi fiind unele muieri care vor fi aflat-o din altă parte, zise cu îndoială Chira. Apă de mătăciune, făcută cu omăt din luna lui mărţişor. Te miri cum or fi aflat din spusele oamenilor de demult, căci se găsesc destule neveste viclene. Numaicât nu cunosc descântecul care trebuie să însoţească strecuratul fierturii.

Grăind, roaba muia postavul alb în apa de mătăciune şi freca cu grijă obrazul stăpânei ei, mai ales în locurile unde pielea era mai încreţită, la coada ochilor şi sub bărbie.

— Nu mai departe decât acu cincisprezece ani, când eram în pribegie cu comisul în Ţara Muntenească, urmă jupâneasa, se dusese vestea la curtea lui Vlad-Vodă despre o frumuseţă de la Moldova. Acea frumuseţă era Ilisafta lui Păr-Negru. Când m-am dus apoi cu comisul şi am stat un timp la Cetatea Dâmboviţei, râdeau unii din boierii munteni şi sfătuiau pe comis să se teamă, căci, simţind turcii din olatul Dunării că se găseşte aşa lucru de preţ aproape de dânşii, or trimite oşti să bată Cetatea, ca să-l dobândească. Ehei, Chiră, dacă nu s-ar fi întâmplat să aibă măria sa Vodă Ştefan dragoste pentru comis ca pentru un prietin şi milă ca pentru un slujitor credincios, cine ştie ce-ar fi fost!

— Asta-i cunoscut de noi, oftă ţiganca. Dar mai bine stăpână la locul dumnitale, decât să muşte Domnia din măr şi pe urmă să-l arunce la marginea drumului.

— Aşa li se şi cuvine, Chiră, celor care n-au a cătare minte. Am fost cu credinţă şi cu dreptate comisului o viaţă, ceea ce nu se poate spune despre dumnealui. Fiind parte bărbătească şi având dumnealui atâtea strădanii, l-am iertat. Ce-aş putea însă spune eu despre o noră a mea, căreia îi sticlesc ochii ca unui demon, când i se arată înainte obraz domnesc? Încaltea dacă ar umbla îmbrăcată cuviincios. Dar aşa, straiele ei, şi juvaerurile ei, şi părul ei pe care-l scoate la vedere, ca şi cum ar fi încă fecioară, toate-s tocmai ca la curtea crăiască de la Varşava. Să fiu eu în locul măriei sale, aş da poruncă jupâneselor moldovence să fie mai cuviincioase. Eu porunca asta n-o pot da, însă de brăzdat o brăzdez, când îmi vine dumneaei la îndămână. Se mai socoate şi frumuseţa lumii, decât îţi vine să crapi când o auzi. Anţărţ, s-a aşezat drept în priveliştea măriei sale şi îşi înturna obrazul când la dreapta, când la stânga, ca să i să vadă cerceii de aur. Parcă Vodă n-ar avea alte gânduri şi alte griji! Măria sa umbla atunci în sfaturi ascunse cu unii boieri şi căpitani, căutând trecătorile munţilor şi pregătind ce ştia măria sa pentru războiul care a fost mai pe urmă, cu Matiaş-Crai. Ce să spun? În noroacele oamenilor este o anumită rânduială, precum spunea tatăl meu, şătrarul Mirăuţă, Dumnezeu să-l odihnească. Unii oameni, spunea dumnealui şătrăresei Ilinca, pe când eram o copilită şi trăiam la Drăgoteni; unii oameni au asemenea noroc în viaţă, încât stai şi te minunezi. Orice ar face, toate le merg din plin. Pot fi leneşi, pot fi proşti, treburile lor înfloresc. Îs urâţi şi se bucură de dragoste. Cad jos pe drum drept şi găsesc o pungă cu galbini. Fiecare om are un urs al său. Acela are rânduială să umble şi să lucreze pentru omul lui. Cel norocos are un urs slab şi ogaratic — căci acel urs umblă, caută, se străduieşte şi se sfarmă pentru domnul său, ca să le aibă toate de-a gata şi să-i iasă în plin; pe când cel fără noroc are un urs leneş, care toată ziua şade la umbră de smeură şi se sparge