spus, împungând cu nasul când spre Jder bătrânul, când spre Simion Jder, Ionuţ fugea cu tătarul după el, întorcând din când în când capul peste umăr, îndărăt, bănuind ce poveşti putea să înşire starostele vânătorilor. Iar îi era inima îndoită de presimţiri urâte. Tătarul îl urma tăcut şi cu luare-aminte, după obiceiul lui.

Întârziară puţină vreme la curte, ca să sloboadă din lanţuguri cânii şi să scoată din cuşcă eretele. Fecioraşul se feri de glasul comisoaiei Ilisafta care suna fără întrerupere la cuhnii. Când dumneaei simţi prin ţigănci sosirea lui, el cobora la vale în fuga calului, spre zăvoiul Moldovei. Ridicându-şi în sus braţele şi pocnind palmele una de alta, comisoaia îl urmări cu mirare din cerdac până ce-l pierdu din vedere.

Aşezarea vistiernicului Cristea Păr-Negru nu era mai depărtată decât o fugă bună de cal. După o fugă bună de cal, stăteai uitându-te la ea, căci era aşezată dincolo de apa Moldovei. Tătarul fu nevoit să chiuie ca să înştiinţeze podarul, care era cu podul umblător la celălalt mal. Dintr-o pricină cu totul necunoscută, podarul întârzia în bordeiul lui. Tătarul îşi aruncă privirile spre luncă, de unde Jderul cel mititel, înainte de a descăleca, îi făcuse semne de mare grabă. Mai chiui o dată. Apoi îşi repezi buiestraşul bălţat la deal în prund şi dădu cu el prin apă de-a dreptul.

Ajunse şiroind de apă dincolo şi grăbi la curtea lui Cristea Jder. Se vedea uşor că ajunge într-un loc îmbielşugat şi dezmierdat. Robii şi slujitorii se prăjeau la soare, ca într-o zi de sărbătoare ca aceea. O trăsură de modă leşască aştepta la scară, cu patru cai înhămaţi doi câte doi. Coşul acelei căruţe scumpe, vopsite verde, era atârnat de leuci în legături de curele, ca să aibă legănare şi să nu zdruncine la mers. Caii aveau hamuri lustruite de piele. Vizitiul care ţinea hăţurile pe capra căruţei purta mintean scump cu ceaprazuri. Cite-un paie stăpânea jos fiecare păreche de cai.

Tătarul cunoştea toate acestea. Nu se opri la vorbă cu slugile. Se zvârli din şa şi năvăli în pridvor, stropind apă de pe îmbrăcăminte şi încălţări.

— Vai de mine! Ce este? strigau ţigăncile răsărind din lenea lor şi năvălind după el.

— Unde-i jupân Cristea? întrebă tătarul.

— Boierul se găteşte să iasă întru întâmpinarea măriei sale.

— Unde-i?

— Unde poate să fie decât în casă?

— Daţi-vă la o parte! strigă slujitorul înotând printre ele cu braţele, ferindu-le şi făcându-şi loc.

Îi ieşi întăi întru întâmpinare cu deosebită măreţie jupâneasă Candachia. Era o boieroaică tânără, vestită pentru frumuseţea ei. Avea păr bălai, meşteşugit pieptănat, cu cârligele şi ineluşe. Îşi pusese numai un abur de rumeneală în obraji şi câte puţintel roş la sfârcul urechilor unde-i atârnau inele de aur. Îşi înegrise şi sprâncenele cu funingine, ca să-i pară ochii mai albaştri.

Privi de sus, cu mirare, îndrăzneala slujitorului de la Timiş. Întăi nu-l cunoscu de loc, apoi îşi aduse aminte de el.

— Am venit cu poruncă de la dumnealui cinstitul comis! strigă Gheorghe Tătarul, ca să-l audă şi boierul, mai dinăuntru.

— Bine. Ai venit. Aşteaptă.

— Nu se poate s-aştept, măria ta. Trebuie să vă ridicaţi şi să porniţi. Într-o mică de ceas măria sa Vodă poate veni la Timiş şi nu vă găseşte. Afară de asta a căzut jos, de mare spaimă, jupâneasă Ilisafta.

— Vai de mine! cum se poate! Soseşte măria sa şi noi nu suntem acolo? tresări jupâneasă Candachia scuturându-şi în dreapta şi-n stânga inelele de la urechiuşi. Cristea! Cristea!

— Ce este? întrebă un glas gros şi trăgănat dinăuntru. Dau tătarii?

— Nu toţi. Numai unul. Cel de la Timiş. A căzut jos soacră-mea Ilisafta şi moare. (Să ferească Dumnezeu şi să mă ierte pentru minciună, îşi stupea, pe furiş, în sân, Gheorghe Botezatu Tătarul.)

— Care comisoaie? întrebă, năvălind din fund încă neîmbrăcat întreg, vistiernicul.

— Mama dumnitale! Nici nu este alta! strigă cu înfricoşare jupâneasă Candachia. Dacă nu moare, are cine mă împunge cu felurite vorbe, că toate femeile din lumea asta au fost de faţă şi numai eu am rămas întârziată. N-am fost vrednică s-ajung la mănăstirea Neamţu, nici batâr la Timiş. Putem să ne uităm de aici cum umblă alaiul, dar de făcut drumul până acolo nu ne învrednicim. Căci domnia ta de ieri ai început a te foi şi a te găti şi nici acuma n-ai isprăvit. Ieri dimineaţă a fost trăsura la scară şi a stat până într-amurg. De două ori au scos slugile caii, ca să-i adape şi să-i hrănească. Acuma, de la răsăritul soarelui, trăsura iar e la locul ei. Iar dumneata te plimbi de colo-colo, cu socoteli şi gânduri, grăind singur.

— Nu găsesc brâul cel de matasă pe care mi l-a dăruit Dămian.

— Este acolo. Uită-te dumneata bine, la capătul patului. Ţi l-am pus de ieri.

— Cine spune că a căzut mama?

— Spun eu, măria ta; am auzit strigăt mare de primejdie. Tare te rog pe măria ta să-ţi pui contăşul şi să-ţi încingi sabia. Să aibă vreme să te ierte.

— Dar din ce pricină i-a venit, mă rog dumnitale? se miră cu ochii holbaţi al treilea fecior al lui Jder, frumos îmbrăcat, bine hrănit şi falnic.

Era cel mai gras dintre toţi. Se învârtea în loc căutând ce-i lipsea.

— Aşa faci domnia ta totdeauna, vistiernice, lepădă spre el, cu palma întoarsă, vorbe amărâte, jupâneasă Candachia.

E adevărat că, umblând în toate părţile ca să caute şi să aducă, plutind cu mânile întinse, ducându-se şi venind, era mai însufleţită şi părea mai frumoasă. În sfârşit vistiernicul trecu pragul şi se sui cel dintăi în trăsură, făcând-o să se legene şi să geamă. Jupâneasa Candachia se grămădi alături de el. Gheorghe Botezatu se repezi călare ca să scoată din bordei pe podarul cel surd. Cei patru cai porniră cu mare repeziciune; dar la cea dintăi înfundătură a drumului, jupâneasa Candachia dădu strigăt de spaimă.

Acesta era unul din năcazurile mari ale vieţii sale. Nu putea călători fără spaimă şi strigăt în trăsură. Cu multă greutate şi stăpânindu-şi suspinele, călători pe podul umblător la celălalt mal. Se înfricoşa să nu se ducă înainte, pe nahlapii iuţi ai acelei ape de munte. Pe urmă