Jder bătrânul se arăta duşmănos de un timp cătră Simion. Îi grăia ca unui slujbaş străin, cu care n-ar fi avut vreo legătură de sânge. Bătrânul poruncise feciorului său mai mare însurătoare şi Simion se împotrivise. Comisului Manole îi trebuie numaidecât nepot, se mira crescându-şi ochii în cap comisoaia Ilisafta; nu poate dormi noaptea până ce n-a şti că are să aibă un nepot.

Ionuţ e prea crud. Dămian umblă fără încetare cu neguţătoriile lui la Liov şi la Cetatea Albă; de la Liov se duce şi la Varşava şi la Danţig; aşa că el nu-şi poate lua soţie până ce n-a face pântece şi nu s-a aşeza pe săculeţele lui de galbini.

Însurat e numai Cristea, vistiernic al doilea la ţinutul Neamţului. Are curte frumoasă dincolo de apa Moldovei. Slujitorii şi bielşugul îl împresoară; a fost cel mai cu noroc dintre toţi feciorii lui Manole Păr-Negru; a luat şi nevastă cu mare zestre, pe Candachia, fata lui Anton Buzdugan de la Bârlad. I-a dat Buzdugan miresei, pe izvod scris, şi pecetluit, două moşii pe Ialan şi una pe apa Racovei; blăni şi straie, tacâmuri de argint şi giuvaeruri. Însă din însoţirea aceasta încă n-a ieşit nimic.

Părintele Nicodim ieromonahul, care a fost cândva Nicoară, rămâne sterp şi întristat până la isprăvitul zilelor lui.

Deci să se însoare Simion. Un bărbat de treizeci şi cinci de ani, care începe să aibă la tâmple fuioraşe de năgară, aproape flăcău tomnatic, cel cu înfăţişare mai fudulă dintre toate odraslele lui Păr-Negru, ar fi cel mai nimerit să agonisească moştenitori cât s-ar putea mai curând curţii de la Timiş. Căci viaţa omului e scurtă; în primejdii ne trecem zilele şi nopţile; mâni poate sufla un spulber; toţi se risipesc în toate părţile şi cad; Dumnezeu îngăduie să se ridice din furtună acea floare târzie.

— Eu tot nu cred, jupâne al doilea comise, mormăi ne-prietinos bătrânul Manole, că toate sunt în bună stare; în ziua de azi nu mai poţi avea încredere în nimeni; singuri trebuie să ne ducem să vedem şi să punem mâna.

— Am văzut toate singur, cinstite comise.

— Se poate. Dar dacă măria sa trece şi numai îl vezi că încruntă din sprânceană? Aşa-i că atuncea simţeşti pe dumneata cămeşă de ghiaţă? Tu ce stai acolo şi te holbezi, Jder cel mititel? Du-te repede şi-ntr-o bătaie de bici să fii aici înapoi cu Gheorghe Tătarul. Am să vă pun eu pe voi amândoi la o treabă. Te-ai dus?

— M-am dus, tuţă.

— Nu te văd sosit înapoi. Ce-ai să faci domnia ta, jupâne Simioane al doilea comis, urmă Jder bătrânul întorcându-se spre fiul său cel mai mare, ce-ai să faci dacă măria sa are să poftească să-ţi vadă soţia? Căci măria sa de mult ştie de mâhnirea mea şi acuma n-are să mă vadă mai vesel.

Simion ridică din umeri, uitându-se încolo departe, pe pădurea de brad. Avea mare asemănare în înfăţişare cu părintele său. Era tot aşa de supărat şi îndărătnic ca bătrânul. Când clipea, îi tresărea şi blăniţa de jder de la coada ochiului stâng.

— Nu ştiu ce are să spuie măria sa. Are să afle că-s tot holtei şi gata.

— Are să-ţi poruncească iar.

— Am să caut să mă supun. Dacă voi putea, cinstite comise.

Era o înmlădiere ameninţătoare în glasul acela blând. Bătrânul tuşi înăbuşit şi-şi bătu tureatca ciubotei cu harapnicul.

Jderul cel mititel se întorcea călare pe pagul lui, cu mare repeziciune. După el, pe un buiestraş bălţat, care venea lin cu urechile culcate pe spate, urma cel căruia-i zicea Gheorghe Tătarul. Era un tătar adevărat, pripăşit de multă vreme între moldoveni şi creştinat din tinereţă. Scund, spătos, cu umerii obrajilor ieşiţi şi cu pleoapele numai pe jumătate deschise, cu pielea obrazului lucie şi smeadă şi cu mustaţa rară — părea cu adevărat atunci sosit din pustie. Însă purta straie moldoveneşti şi era cu inimă curată oşteanul lui Hristos. Şi mai ales era omul cel mai de credinţă al comisului, între toţi acei slujitori de la Timiş.

Băiatul şi Gheorghe Tătarul descălecară. Comisul se întoarse spre ei.

— Vreau să înţeleg de la voi, porunci bătrânul, cum facem ca să aibă şi măria sa vânat dacă pofteşte şi să-mi fie la vreme, întru întâmpinarea măriei sale, vistiernicul Cristea?

— Om aduce şi vânat şi pe bădiţa Cristea, îl încredinţa cu voie-bună Ionuţ, uitându-se cu ochi îndulciţi şi spre Simion.

— Ştiu eu că dumneata te arăţi gata la orice, îl mustră comisul; însă una-i vorba şi alta fapta. Soarele nu ne aşteaptă, acuşi se suie la prânzişor. Văd venind şi pe starostele Nechifor Căliman. El are caraule înşirate până în Branişte ca să deie veste de pornirea alaiului. Măria sa porneşte. Cum vă duceţi, când vă întoarceţi?

— Măria sa nu porneşte decât după sfânta leturghie, băgă de samă Simion.

— De unde ştii dumneata? se întoarse dârz bătrânul.

— Nu era greu de ştiut. Mi-a spus şi băietul.

— Acest băiet e dumnealui Ionuţ Păr-Negru şi e rânduit să fie copil de casă al măriei sale.

— Să fie sănătos. Mă pot lipsi de dânsul.

Jderul cel mititel îi făcu dintr-un ochi, din partea cu pata de perişor, şi-şi scoase cătră el limba, apoi îndată şi-o înghiţi, când bătrânul se răsuci spre el.

Bătrânul staroste Nechifor Căliman se oprise şi întrebă cu mirare:

— Care-i acel boier al măriei sale despre care se vorbeşte?

Comisul Manole arătă cu barba spre copil.

— Ptiu, drace! se veseli starostele vânătorilor. Acu te-ai suit în sus, mânzule, şi mai alaltăieri îţi mâncau raţele din buzunar.

Jderul cel mititel se zvârli mânios în şa. Tătarul se zvârli şi el ca să-l urmeze.

— Unde vă duceţi, oameni buni? răcni comisul.

— Mă duc să împlinesc porunca domniei tale, îşi aruncă Ionuţ răspunsul peste umăr.

— Mai întăi şi mai întăi să-l trezeşti pe vistiernic din somn, răcni comisul. De ce-mi ruşinezi feciorul? se întoarse apoi el cu prietinie spre bătrânul Căliman. Ce este? Înţeleg că ai a-mi spune ceva.

— Am a spune, cinstite comise. Trebuie să asculte şi jupân Simion.

Bătrânul Jder se întoarse ploconindu-se cu ţeremonie:

— Jupâne al doilea comis, binevoieşte a pofti la sfatul nostru.

Pe când starostele Căliman spunea cu taină ce avea de