streşina teilor. Comisoaia Ilisafta se întinse în lungul divanului, pe lângă perinile de părete, strângând pe sine scurteica de vulpe. Căscă o dată prelung, aşteptând pe comis, în cuprinsul întregii gospodării se făcu tăcere. Dumneaei căzu într-un somn adânc, părea că nici nu răsuflă.

Trâmbiţară cucoşi la poieţile din dosul saraiurilor; alţi cucoşi de departe, din sat, răspunseră, ca o muzică stinsă. Comisul veni cu pas moale, trecu, suflă în făclii; se întoarse cu o pocladă, cu care acoperi pe soţia sa; intră iar în casă şi-şi căută culcuşul din iatac. Se bucură că-i singur şi-n tăcere. Ornicul cel mut arăta al şeptelea ceas al nopţii.

Cum înfloriră zorile în răsărit, săgetând lumină trandafirie prin geamul deschis, comisul Manole tresări, ca şi cum i-ar fi pus cineva mâna pe umăr şi i-ar fi şoptit cuvânt la ureche. Dormise îmbrăcat. Îşi strânse mai bine pe el curelele şi păşi întăi la chilia lui Ionuţ. Mezinul nu mai era în aşternut; trecuse pe la el Simion şi-l luase cu sine. Se întoarse să vadă ce face jupâneasă Ilisafta pe divanul ei. Nici n-avu nevoie să ajungă până la pridvor. Îi auzi glasul în altă parte a casei, la cuhnii. Paserile din fundul ogrăzilor începură a face larmă. Slujitorii fugeau de colo-colo şfichiuiţi de poruncile comisoaiei.

Jder comisul găsi vreme să-şi stropească obrazul cu apă neîncepută de la fântână. Socoti să nu mai prăpădească vremea trecând în casă la icoane. Se închină de acolo de unde era cătră răsăritul soarelui. Îşi scutură pletele cărunte şi le potrivi cu degetele răşchirate pe după urechi, îşi potrivi şi cuşma deasupra. Fără să aştepte de la el glas, numai după căutătura-i nemulţumită, slujitorii robi cunoscură că trebuie să-i aducă cu cea mai mare grabă calul înşăuat. Cum i-l aduseră, Jder bătrânul se aburcă în şa cu destulă uşurinţă pentru cei cincizeci şi cinci de ani ai lui. Slujitorii îi legară pintenii, îi trecură la pumnul drept harapnicul; alergară la porţi; călăreţul zvâcni printre ei când abia desfăceau canaturile.

Îndată ce ieşi din dumbrava de tei în pajişte, se arătă apa Moldovei sticlind în vale, cătră răsărit. La asfinţit suia trăgănat un deal lung, până departe sub pădurea de brad. În acea întindere se alegeau ici şi colo tăpşane, unde erau clădite grajdurile de bârne pentru cele cinci sute de iepe ale Domniei. În vara asta, lucrătorii pregăteau lemne pentru alte clădiri. Ceairurile prăsilei acelor cinci sute de iepe domneşti erau închise cu garduri de răzlogi. Comisul sui în fugă la mânzi şi la strâjnici. Când ajunse la închisoarea tretinilor, găsi pe Simion cu Ionuţ. Îşi lăsaseră fugarii înşăuaţi afară; săriseră la căluţii de trei ani, chemându-i pe nume, cercetându-i şi luptându-se cu ei. Vânt, al treilea harmăsaraş alb cu ţintă neagră, fecior al lui Catalan, pe care cei doi fraţi îl pregăteau pentru războaie viitoare ale măriei sale, se bătea cu Jderul cel mititel, sărind în două picioare şi ameninţându-l cu copitele de dinainte. Coama-i era retezată; coada îi era tunsă în scări. Făcând dintr-o dată o copcă într-o parte, Vânt ocoli pe Simion, dându-i îndărăt o lovitură de berbece. Feciorul cel mai mare al comisului îşi stăpâni cuşma, ca să nu-i cadă din cap; în acelaşi timp, repezind îndărăt braţul drept, încleşta pe tretin pe după gât ca într-un arc, stăpânindu-l. Nechezând subţirel, căluţul se supuse, Jderul cel mititel veni şi-l mângâie pe ochi.

La zăvoarele porţii, Jderul cel bătrân râdea pentru întâia oară în acea dimineaţă, în barba-i mare. Dar cum îl văzu pe Simion că se întoarce, îşi stăpâni veselia şi tuşi gros.

— Jupâne Simioane, comis al doilea, vorbi el aspru, cunoşti obiceiul măriei sale când binevoieşte a veni la Timiş.

— Cunosc, cinstite comise. Să fii domnia ta fără de nici o grijă. Am fost ieri până sus în pădure, la casa de ape; şipotele curg bine la toate grajdurile şi închisorile. Păzitorii, ca totdeauna, fiecare la straja la care-i rânduit.

Simion Jder urmă a-şi da samă cătră comis de toată buna rânduială a hergheliei. Paza mai cu samă era dintre cele mai tari. Străjerii erau ca nişte oşteni, ştiau să audă şi să vadă, însă uitaseră întrucâtva să vorbească. Aveau poruncă să nu sufere nici un obraz străin până la bătaia săgeţii. Noaptea, repezeau suliţa ori furca în fiară ori om care nu dădea glas cunoscut. Felul vieţii şi purtării lor era ca cel al ciobanilor din munte; purtau glugă şi strai alb, vara; iarna, dormeau pe omăt, învăluiţi în tohoarcă. În preajma focurilor lor dormitau câni. De când nişte castelani şi soli leşeşti, veniţi să dreagă pacea, poftiseră să vadă aşezământul de la Timiş, Ştefan-Vodă poruncise ca să se facă paza şi mai cu grijă. Se dusese faima nu numai la Ieşi, ci şi-n alte hotare despre meşteşugul întocmit de însuşi Vodă în acel loc din ţara sa. Erau nişte rânduieli pe care măria sa poftea să le ţie tainice, în ceea ce priveşte timpul când se dă drumul harmasarilor la iepe; cum trebuie să fie văzduhul şi luna şi ce ierburi înflorite în ceairuri; cum să fie casa harmasarilor şi a iepelor; câtă apă să curgă din cişmele, cât fin să fie în iesle, ce hrană să dai mânzului şi ce grăunţe tretinului. Mai erau şi altele multe pe care le ştia Jder bătrânul. Mai ales era de mirare oamenilor care nu ştia ce-i acolo, că stau caii în case. Deci castelanii şi solii nu putuseră veni la Timiş.

— Eu vă dau voie cu dragă inimă, le-a spus zâmbind măria sa, dar se împotriveşte Manole Păr-Negru, stăpânul acelui loc.

De doisprezece ani de când stătea acolo stăpână, nici jupâneasă Ilisafta nu dobândise învoire să intre şi să vadă anume ce şi cum. «Oprelişte pentru muieri, rostea cu îndărătnicie Jder bătrânul porunca. Eu cu dragă inimă ţi-aş da voie, jupâneasă Ilisafta, dar se împotriveşte măria sa.» Încercase în două rânduri jupâneasă Ilisafta să pătrundă în acele locuri în lipsa comisului; dar cânii n-o cunoşteau şi slujitorii armaţi păreau chiori; puneau mâna pe săgeată şi încordau arcul. Era şi asta o mare amărăciune a domniei sale.

Mai era şi alta.