în plete şi barbă, totuşi în obraji păstra o roşaţă de tinereţă, pe care i-o ţinea un nărav al sfinţiei sale să lepede de la sine apa în toate zilele vieţii. Aşa-i era rânduială de la vraci şi mai ales din zodie: «apa îi va fi cu primejdie», scria în acea carte înţeleaptă, care ne spune toate ale noastre, fără de greşală.

— Jupâneasă Ilisafta, zise părintele Dragomir ieşind îndărăt pe uşă în pridvor şi căutând locul cel mai potrivit de divan, tare te rog să mă îngădui a sta aici, că nu mai pot de picioare. Atâta m-am ostenit, cât nu se poate spune. Şi am intrat şi la o grijă mare pe ziua de mâni: ce fac eu dacă vine măria sa la leturghie? Cum mă descurc eu cu toate rânduielile anumite împărăteşti, eu ne-fiind cărturar, precum ştii domnia ta? Chiar dacă n-ar veni prea sfinţitul Tarasie de la Roman, să mă privegheze şi să mă ispitească, măria sa singur le ştie pe toate, mai bine decât un mitropolit. Căci acest voievod cunoaşte toate, mai pe deasupra decât craii şi împăraţii, fiind măria sa binecuvântat de sfântul Gherontie de la Aton. De aceea măria sa are noroc la toate şi mai ales la războaie cât are să supuie pe toţi craii şi domnii, până ce va veni vremea să taie cu sabia şi capul balaurului celui mare. Ajută-i, Doamne Dumnezeule, şi Maică prea curată şi pururea fecioară, întru asemenea izbândă. Pune că vine şi vlădica Tarasie de la Roman. Şi eu de unde să iau acele vorbe pe care niciodată nu le-am pomenit? Adevărat este că rânduială leturghiei o ştiu ca apa, precum ştiu şi altele câte sunt de trebuinţă creştinilor. Din repeziciune pot să mă iau la întrecere cu orişicare cărturar. Dar dincolo de tipic, este pentru mine primejdie. Cazaniile le ceteşte dascălul Pamfil; dar acuma dascălul nu-mi poate fi de nici o ajutorinţă. Of! şi iar of! acuma în ia-sară mi-a venit aşa un năduf ş-am spus preutesei că mai bine rămâneam în munte, la ciobănie, decât mă coboram la apa Moldovei, atuncea când a fost pustiirea tătarilor. Ce era atunci aici la Timiş? Rămăseseră trei case întregi. Alte şapte erau numai în trei păreţi. Zece gospodari sărmani m-au rugat să le fiu slujitor la bisericuţa lor de lemn. Tot stătusem la ascultare trei ani la sfântă mănăstire. Ştiam slujba şi cântam frumos. Bine-a fost şi între ciobani şi oi, cât am stat fugar în munte, cu alţi monahi. M-am gândit că poate a fi mai bine preot cu nişte gospodari care mă îmbrăţişau cu aşa dragoste. Aşa că ce fac eu?

— Despre ce-i vorba, părinte? întrebă cu blândeţă jupâneasă Ilisafta comisoaia.

Neîndrăznind să oprească vorba părintelui care de obicei era îmbielşugată, şi neavând nici răbdare să asculte toate, dumneaei îl lăsa să spuie şi se gândea la ale sale. Într-adevăr, ziua de mâni, cu primirea Domniei, oricât de bine s-ar fi purtat dumneaei, jertfind claponi, purcei şi berbeci, — îi apărea iarăşi ameninţătoare; spaima părintelui Dragomir se muta şi asupra ei.

— Ce fac eu mâni dacă vine măria sa la slujba sfintei leturghii?

— Ce să faci? Nu faci nimica, părinte Dragomir; îi dai nafură, îl pui să sărute crucea, după obicei, şi gata.

— Să fie asta de ajuns?

— De ce să nu fie?

— Dascălul spune că sunt nişte vorbe înfricoşate, pe care nu le-am auzit niciodată, pentru primire de domni şi împăraţi.

— Nu mai crede şi sfinţia ta câte spune dascălul Pamfil. Să-i porunceşti, să se ostenească până la mine cu cartea lui de zodii.

— După ce-a pleca măria sa?

— După ce-a pleca măria sa.

— Am să-i poruncesc, jupâneasă Ilisafta. Dar eu ce mă fac? Voiam să cer sfat de la cinstitul comis. Să încep slujba dis-de-dimineaţă? Până ce ajunge măria sa la Timiş, eu am gătit.

— Asta nu-i rău.

— Aşa am să fac. Dar cum rămâne cu dascălul? El ceteşte cazania sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena. Ceteşte rar şi se lăfăieşte între slovele lui. Leturghia mea sârbească pot s-o spun cât de repede, oamenii se gândesc la ale lor, nici nu le pasă. Dar cazania, fiind moldovenească, o ascultă. Iar Pamfil mai înfloreşte şi el şi se uită încrucişat la oameni, când îi ameninţă cu osândele iadului. Cazania unor sfinţi împăraţi nu se poate să fie decât lungă. Mai pune şi sporul dascălului. Aşa că eu m-am gândit aşa. Oameni buni, zic eu cătră popor, frumoase fapte de mirare au săvârşit sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, precum aţi auzit anul trecut, la praznicul sfinţiilor lor; însă din acel an până în acest an sfinţiile lor n-au mai săvârşit nimic; duceţi-vă cu pace la casele voastre şi ieşiţi apoi întru întâmpinarea lui Vodă. Când s-a mai afla de vreo faptă de-a sfinţilor pe care-i prăznuim, azi, să n-aveţi nici o grijă, căci v-o spun eu. Ce zici, jupâneasă Ilisafta?

— Ce să spun? Despre ce-i vorba?

— Despre sfinţii împăraţi. E bine să fac astfel?

— E bine, părinte Dragomir; ziua de mâni e o zi grea pentru mine. Unul din claponii tăiaţi l-am oprit, ca să-l gătesc eu cu mânile mele, mâni la amiază. Nici un bucătar pe lumea asta nu ştie să facă ce ştiu eu dintr-un clapon; o mâncare de i-a plăcut foarte mult lui Mavrichie împăratul de la Bizanţ, încât a dat caftan de boierie bucătarului său. De la acel boier al lui Mavrichie, care s-a făcut monah la Aton, a rămas ştiinţă în sfântă mănăstire Zografu despre clapon cu vin, opărit cu unt; şi din stareţ în stareţ, s-a păstrat învăţătură la Zografu; iar părintele meu, care-a fost hagiu de la Sfântul Munte, a plătit trei galbini învăţătura la cuhnia stăreţiei de la Zografu. Aşa am să fac, ca să mă ţie măria sa minte.

— Vine la amiază?

— Cine?

— Întreb, jupâneasă Ilisafta, dacă vine măria sa la amiază?

— Vine la amiază.

— Atuncea am scăpat şi eu; şi-am să fac cu cazania precum am spus. Binecuvântată să fie această casă. Eu mă duc; acuşi se zăreşte de ziuă.

Părintele se duse, bătând cu cârja în pământ, sub