ochilor uimiţi ai comisoaiei Ilisafta. Pe sub braţul lui Simion, îşi scoase capul Jderul cel mititel, râzând. Comisoaia îl primi strângându-l între sâni.

— Se îngrijea comisul că ţi-ar fi fost frică, noaptea la drum, îl mângâia dumneaiei c-un glas plin de dulceaţă.

Din frumuseţile şi lucrurile prea plăcute ale tinereţii dumnisale, cărora căzuse robit Manole Păr-Negru cu ani în urmă, mai ales glasul, ca o strună gravă de argint, se păstrase neschimbat. Era un glas tânăr şi învăluitor, pe care şi fecioraşul se deprinsese a-l îngâna în alintările lui; şi tocmai acel glas era acuma osânda comisului în zilele când stătea singur cu soţia lui în pridvor. În iatac, comisul nu intra decât după ce jupâneasă Ilisafta adormea. Se întâmpla uneori că dumneaei se trezea din somn şi prindea să-i spuie întâmplări şi mustrări până la un ceas târziu al nopţii. Comisul lua atunci de pe masă ceasornicul de năsip şi-l ducea afară, ca să rămâie vremea pedepsei lui fără măsurătoare.

— Ai umblat bine? Nu ţi s-a întâmplat nimica? urma jupâneasă Ilisafta să întrebe.

Fecioraşul nu putea răspunde, din pricină că sta cu nasul în horbotele pieptului plin şi moale al comisoaiei. Ea îşi pleca asupra lui căiţa naltă a capului, înfăşurată cu broboadă albă şi-şi legăna foile creţe.

— Iaca aşa am mai fost eu fără astâmpăr o dată. Câţi ani sunt de atuncea? Se împlinesc cinci ani astăzi. Tot aşa la o Sfântă înălţare, te-ai fost dus în munte cu tătarul. El a avut a sui la o stână; tu nu se ştie ce-ai făcut. Poate te-ai rătăcit, ori te-a învăluit o negură rea. Tătarul se uita spăriat la mine cu ochii cât gura paharului. Am sculat ţiganii în bătaie de bici. Am umblat în Valea Largă; s-au suit la Călmăţui; au ajuns în Plai şi-au coborât pe la Curmătura Lupilor, au dat pe la Balta Dracului, ptiu-ptiu-ptiu! cruce de aur, nu te-au găsit nicăirea...

— Cum era să-l găsească acolo, dacă el era acasă? se veseli gros comisul.

— Cine putea şti că s-a suit într-un pod cu fân?

— Aşa-i; nu putea să ştie nimeni. Vin-aici, băiete, porunci Manole Păr-Negru.

Flăcăuaşul se smulse ruşinat din horbote şi dădu fuga în pridvor, frecându-şi nasul.

— Aioca-s, tuţă.

— Văd. Ce-a poruncit măria sa?

— Vine mâni.

— Bine; du-te şi înghite trei plăcinte de-a comisoaiei. Pe urmă culcă-te. Nu mai grăi; nu mai povesti. Mâni dimineaţă, când se crapă de ziuă, trebuie să fim în picioare, înţeles?

— Înţeles, tătuţă.

— Treci.

Fecioraşul sărută mâna părintelui său şi trecu în lumina odăii celei mari. Comisul îşi întoarse după el ochii cu sprânceana nouroasă.

— Alei! cinstite comise, se tângui jupâneasă Ilisafta; nu pricep cum poţi avea aşa inimă cu acest copil!

— E bărbat, nu-i copil, jupâneasă Ilisafta.

— I s-ar fi putut întâmpla o primejdie.

— Da' nu i se mai întâmplă nici pe dracu.

— Ptiu! ptiu! ptiu! cruce de aur! Aşa ai fost domnia ta totdeauna: tiran şi hain.

— Aşa am fost. Să Ieşi băietul să doarmă.

— Nu te supăra, cinstite comise, zâmbi cu dulceaţă comisoaia. Mă duc să-i dau să mănânce, deşi are toate pregătite de mai nainte. Aşternutul i-i făcut. Perna i-i binecuvântată, ca să aibă somn fără vise. Candela-i aprinsă. Maica Domnului are să-l poată vedea.

— Jupâneasă Ilisafta, stăi aici. Mezinul acesta nu mai este un prunc şi nu trebuie să-l mai ruşinezi cu dezmierdări.

— Totdeauna, totdeauna m-ai asuprit dumneata, suspină comisoaia, smârcâind şi trăgându-şi lacrimile. Nu mă duc la el, n-ai grijă! urmă ea, având plăcere mare să mintă. Ce am eu c-un copil pe care mi l-ai adus nu ştiu din ce parte de lume şi mi l-ai lepădat în prag? Am eu altele multe şi mărunte: ziua de mâni e o zi grea pentru mine; batâr dacă s-ar şti de ce neam şi de ce lege au fost unele fiinţi despre care vorbim! Dar nu se ştie nimica.

Fără un cuvânt, comisul se ridică şi intră în umbra care împresura casa, sub streşinile teilor şi-ntre heiurue gospodăriei. În curând poruncile lui mânioase aduseră slujitori în preajmă-i. Jupâneasă Ilisafta trecu nestingherită la Jderul cel mititel, să-i mai cânte vorbe blânde înainte de culcare. După ce-l văzu pe Ionuţ trecut la hodină în chilioara lui, stătu gândindu-se dacă n-ar fi bine să-l afume prin somn cu păr de lup. Nu se poate să nu fi avut vreo spaimă, pe drum, copilul. Orice ar spune dumnealui comisul, mormăia ea cu grijă şi cu mulţămire în acelaşi timp, mai va să curgă apă pe Moldova până ce i-or creşte întregi tuleiele acestui pui de om şi până ce i s-a coace osul. Încă are nevoie de căldura cuibului. Cine spunea că are să-l cheme măria sa Ştefan Vodă la curte la Suceava, ca să fie soţ coconului domnesc? Parcă el singur spunea? Ori  nu spunea el? Mai degrabă vorbele acestea le va fi stârnit comisul Manole, ca să-mi facă mie inimă-rea. Cum să se înstrăineze băietul? Şi de ce să se înstrăineze? Cine i-a da acolo de mâncare? Şi cine l-a spăla? Cine i-a aduce somn? Multă minte are şi măria sa, ca să ieie aşa tam-nesam copiii oamenilor! Să fie măria sa femeie şi mamă, ar cugeta într-altfel. Însă măria sa e bărbat, ca şi comisul. Lasă că ştie şi măria sa să-mi umble la apa Nistrului, ori a Şiretului, pentru nişte pricini pe care le cunoaştem noi — he-he!

— Care-i acolo? se răsuci dumneaei spre uşa odăii celei mari, unde deodată se întunecase lumina făcliilor.

— Mila Domnului în această casă! jupâneasă Ilisafta, noi suntem.

— Sfinţia ta eşti, părinte Dragomir? Vai, ce mă spăriasem!

Jupîneasă Ilisafta nu se spăriase de loc. Vorba asta o punea în afară, ca să aibă înlăuntrul său vreme să cugete ce-l va fi aducând pe părintele Dragomir la curte, la o vreme destul de târzie.

Acuşi trebuie să cânte cucoşii de miezul nopţii.

— Poftim, părinte, şezi, sfinţia ta. Comisul nu-i aici; trebuie să vie numaidecât.

— L-am auzit răcnind la slugi, vorbi cu oarecare grijă părintele Dragomir, căutând cu ochii în juru-i un loc mai larg unde să se aşeze.

Sfinţia sa era greoi şi bătrân. Era cu desăvârşire sur