şi s-au dus amândoi fără să ştie unul de altul şi necunoscând nici unul din ei dragostea celuilalt; şi când s-au întâlnit prin întuneric, au tras săbiile şi s-au pălit în cap. Cel întăi a sângerat Simion şi a strigat, atunci l-a cunoscut celalalt ş-au stat, poruncind să se facă lumină. Au judecat-o ei acolo pe greacă, au vrut s-o taie, pe urmă s-au îngreţoşat de asemenea înfăţişare a Diavolului, care făptuieşte asemenea lucruri pe lume. Adevărat că a rămas inima lor arsă; că s-au despărţit cu lacrimi şi unul a intrat în pustie, iar altul nu vrea să mai cunoască alte naramze cu bun gust decât cele care au fost de la Chios şi acuma nu mai sunt. Pentru nebunii de aceste, pentru care ştiu eu cine este vinovat — căci acela este cap şi început — pentru aceste nebunii pătimeşte mai cu samă biata comisoaie Ilisafta. Altora nimic nu le pasă; îşi steclesc dinţii într-un măturoi de barbă şi-şi întorc obrazul încolo, ca să nu-i văd eu; nu le pasă nimic, căci a rămas încă în ei drojdia nebuniilor; şi-n nebuniile altora cunosc pe ale sale!

Iar mă chiamă cămărăşiţa pentru claponii pe care i-a adus de la cuhnii.

Of-of! acele nebunii mi-au mâncat mie sănătatea, pentru acele nebunii mi-a surit părul la tâmple; pentru acelea oftez şi lăcrămez şi acuma. Ce-am fost eu vinovată, să-mi vie acest prunc pentru care îmi tremură inima acuma? Ce face el acuma, la asemenea vreme târzie? N-ar fi fost mai potrivit să nu mi-l aduci? Adică n-ar fi fost mai bine să nu nimereşti acolo unde-a fost, la apa Nistrului — fiind pribeag şi singur şi departe de mine? Nici acuma nu mi-ai mărturisit dacă maica lui a fost moldovancă de-a noastră ori tătăroaică? Am stat eu şi m-am gândit: am stat şi m-am gândit: trebuie să fi fost tatarcă.

Asta însă nu se poate, căci Jderul îţi samănă dumnitale, iar mai ales îmi samănă mie şi eu nu sunt din acea seminţie. Atuncea va fi fost moldovancă; şi nu pricep ce fel de oameni sunt aceia care spun că ar fi fost tatarcă.

— N-am spus eu că ar fi fost păgână.

— Dar cine?

— Nu ştiu. Alţii.

— Care alţii? Nu cumva am spus eu? Dumnezeu să-i plătească pentru binele pe care mi l-a făcut.

— Jupâneasă Ilisafta, zise comisul întorcând fruntea şi încruntând sprânceana, lasă stâlpul, uită-te la mine, nu te uita la el. Ar fi trebuit să am totdeauna la mine răbuş, ca să însemn de câte ori mi-ai scos ochii cu păcatele şi nebuniile mele. Mai cu samă această mustrare aş fi crestat-o a mia una oară. Eu nici n-am mai avut nevoie să mă mai mărturisesc la părintele Dragomir. Sfinţia sa ştia de mai nainte toate de la dumneata; şi încă împodobite şi înflorite fel şi chip. când vine părintele Dragomir să-ţi primească mărturisirile, îl ţii jumătate de zi. Aşa că el de departe mă binecuvintează pe mine şi-mi dă drumul. Pentru atâtea mustrări, eu socot că Domnul Dumnezeu are să-mi dea un scaun de lumină, în cer. Jupâneasă Ilisafta, lasă greşala aceea a mea să doarmă somnul cel fără deşteptare.

— Nu te supăra, comise, scânci jupâneasă Ilisafta, întorcând spre soţul său ochi încă frumos sprâncenaţi; pentru cei adormiţi şi iertaţi se cade să lepăd aceste lacrimi şi să poftesc pe preot să le facă pomenire. Nu ştiu cum a chemat-o.

— Nu-i nevoie să ştii, femeie.

— Of, totdeauna eu rămân cea vinovată şi cea mâhnită! Căci eu am tremurat ş-am plâns când ai fost pribeag în străinătăţi; şi de câte ori te-ai dus cu măria sa la oaste m-am temut să nu ţi se întoarcă decât pomenirea; şi de câte ori dascălul Pamfil ceteşte în gromovnic că iar are să fie zavistie mare şi tăiere, şi războaie între împăraţi, mi se încrâncenă inima şi n-am somn, gândindu-mă tot la soţul meu care are slujbă domnească şi răspundere mare. De când eram o copilă de şaisprezece ani l-am iubit şi totdeauna am închis ochii când mă mângâia; iar acuma am ajuns să aud de la domnia sa asemenea vorbe.

— Care vorbe? Te poftesc să nu plângi, jupâneasă Ilisafta; lacrimile femeii tulbură veninul bărbatului.

— Bine, atuncea nu mai plâng. Însă vreau să-i ştiu numele acelei tătarce.

— Jupâneasă Ilisafta, de vreo cincisprezece ani tot mă gândesc să-mi întocmesc acel răbuş. De mâni să ştii că-l pun la cingătoare.

— Am auzit eu asta de multe ori. Mâni e primirea măriei sale. Lasă pe poimâni. Iar până atuncea spune ce fac eu cu acel nelegiuit căruia nu-i pasă?

— Acel nelegiuit vine pe drum cântând.

— Să ştii, comise, că se teme.

— Nu se poate; e sângele meu.

— Dumneata nu te fuduli degeaba. Copilu-i copil, şi se teme. Ţi-am spus să nu-l trimeţi. Dumneata l-ai trimes.

— Mira-m-aş! Ţi-am spus eu, jupâneasă Ilisafta, să-l trimeţi? Cine m-a rugat? urmă comisul întorcându-se spre stâlp; cine m-a rugat fel şi chip să trimet copilul ca să fie în ochii Domniei, să se bucure de mila măriei sale? Aş vrea să ştiu cine m-a rugat? Poate ştii dumneata, jupâneasă Ilisafta?

— Nu-mi aduc aminte să te fi rugat eu: îmi aduc aminte că i-ai poruncit să încalice. Ai strigat în casă să i se puie mâncare la oblânc; ai mai strigat o dată să nu uite comisoaia să deie băietului contăşul cel frumos şi căciulită; ai mai strigat o dată la argaţi să frece pe prag şi să-l lustruiască. Acuma ia-l de mână şi pofteşte-l la masă pusă. Făcliile ard de trei ceasuri.

— Pe cât văd, am să-l iau de mână şi am să ţi-l aduc să-l culci cu capu-n poală, să-i cânţi ca unui sugaci. Îl aud venind cu frate-său. Îi cunosc glasul. Cine-a vorbit de frică la un fecior al meu, să facă bine să mai spuie o dată.

— Unde-i? strigă jupâneasă Ilisafta, rănită.

Rănită stătu numai o clipă. Zvârcolindu-se şi sărind din fundul divanului, se repezi în întuneric pe drumuşorul dintre tei. Slujitorii ieşiseră de la saraiuri, cu făchii de răşină. Făptura mătăhăloasă a lui Simion, Jderul cel mare, apăru cea dintăi