Şi totuşi, ce putea face de fapt cu orice argument pe care l-ar fi găsit în cărţile lui Nietzsche? Cum să explice chiar şi faptul că se aflau în posesia lui? Niciuna dintre cele trei librării vieneze în care întrebase de cărţile lui nu auzise vreodată de autor. Breuer ura duplicitatea şi, pentru o clipă, se gândi să-i spună totul lui Nietzsche: despre vizita pe care i-o făcuse Lou Salomă, despre faptul că ştia de disperarea lui, despre promisiunea pe care i-o făcuse lui Frăulein Salome, despre faptul că ea îi dăruise cărţile lui.

  Nu, asta nu putea duce decât la eşec: fără îndoială că Nietzsche s-ar simţi manipulat şi trădat. Breuer era sigur că Nietzsche era disperat din cauză că se încurcase într-o – pentru a folosi interesantul termen al lui Nietzsche – relaţie pitagoreică: el, Lou şi Paul R6e. Şi dacă Nietzsche afla de vizita lui Lou Salome, fără îndoială că i-ar privi pe ea şi pe Breuer ca pe două laturi ale unui alt triunghi. Nu, Breuer era convins că onestitatea şi sinceritatea, soluţia lui naturală la dilemele vieţii, nu vor face în acest caz decât să înrăutăţească lucrurile. Cumva va trebui să găsească o cale pentru a obţine cărţile în mod legitim.

  Era târziu. Ziua umedă şi cenuşie se transformase în întuneric. în linişte, Nietzsche se foia stânjenit. Breuer era obosit. Prada îi scăpase, şi nu mai avea idei. Hotărî să temporizeze.

  — Cred, domnule profesor, că nu putem merge mai departe astăzi. Am nevoie să vă studiez fişele medicale din trecut şi să fac testele de laborator necesare.

  Nietzsche scoase un oftat uşor. Părea dezamăgit? Voia ca întâlnirea lor să continue? Breuer aşa credea, dar, nemai-având încredere în judecata lui în ceea ce privea reacţiile lui Nietzsche, sugeră o altă consultaţie în aceeaşi săp-tămână.

  — Vineri după-amiază? La aceeaşi oră?

  — Da, sigur. Sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră, domnule doctor. Nu am alt motiv pentru a mă afla în Viena.

  Consultaţia ajungând la capăt, Breuer se ridică. Dar Nietzsche ezită, apoi se lăsă brusc pe spătar.

  — Domnule doctor, v-am răpit mult timp. Vă rog să nu faceţi greşeala de a-mi subestima aprecierea faţă de eforturile dumneavoastră – dar mai suportaţi-mă o clipă. Daţi-mi voie să vă pun şi eu trei întrebări!

  CAPITOLUL 6

  — Vă rog, puneţi-vă întrebările, domnule profesor, spuse Breuer instalându-se din nou în fotoliu. Având în vedere tirul de întrebări la care v-am supus eu, asta este o cerere modestă. Dacă stă în puterea mea să vă răspund, o voi face cu siguranţă.

  Era obosit. Fusese o zi lungă şi încă îl mai aşteptau o prelegere la ora şase şi vizitele de seară. Dar chiar şi aşa, nu-l deranja cererea lui Nietzsche. Dimpotrivă, se simţea nespus de bucuros. Poate că prilejul pe care îl căuta era la îndemână.

  — Când îmi veţi auzi întrebările s-ar putea, asemenea multora dintre colegii dumneavoastră, să vă regretaţi promisiunea. Am o trinitate de întrebări, trei întrebări, dar poate că e una singură. Iar această singură întrebare – o rugăminte în acelaşi timp – este: îmi veţi spune adevărul?

  — Şi cele trei întrebări? spuse Breuer.

  — Prima este: O să orbesc? A doua? O să am aceste crize mereu? Şi în sfârşit, întrebarea cea mai grea: Am o boală de creier progresivă care mă va omorî de tânăr ca pe tatăl meu, mă va duce la paralizie sau, mai rău, la nebunie sau demenţă?

  Breuer rămăsese fără grai. Şedea tăcut, răsfoind distrat paginile dosarului medical al lui Nietzsche. Nici un pacient, în cincisprezece ani de practică medicală, nu-i pusese vreodată întrebări atât de brutal de directe.

  Nietzsche, observându-i deru tarea, continuă:

  — Iertaţi-mă că vă înfrunt astfel. Dar mulţi ani am avut discuţii indirecte cu medicii, mai ales medici germani, care se autoproclamă paracliseri ai adevărului, dar nu spun ce ştiu. Nici un medic nu are dreptul să-i ascundă pacientului ceva ce-i aparţine acestuia.

  Breuer nu se putu abţine să nu zâmbească auzind caracterizarea făcută de Nietzsche medicilor germani. Nici să se crispeze la enunţarea drepturilor pacientului. Acest filosof micuţ cu mustaţă mare îi stimula gândirea.

  — Sunt foarte dornic să discut aceste principii ale practicii medicale, domnule profesor. Puneţi întrebări directe. Voi încerca să vă răspund cu aceeaşi exactitate. Sunt de acord cu poziţia dumneavoastră în ce priveşte drepturile pacientului. Dar aţi omis un concept la fel de important: obligaţiile pacientului. Eu prefer o relaţie total sinceră cu pacienţii mei. Dar trebuie să fie o sinceritate reciprocă: pacientul trebuie să fie şi el sincer cu mine. Sinceritatea – întrebări sincere, răspunsuri sincere – duce la o medicină mai bună. Cu această condiţie deci, aveţi cuvântul meu: vă voi împărtăşi toate cunoştinţele mele, precum şi concluziile.

  Dar, domnule profesor, continuă Breuer, nu sunt de acord că trebuie să fie întotdeauna astfel. Sunt pacienţi şi situaţii când un bun medic trebuie, pentru binele pacientului, să ascundă adevărul.

  — Da, domnule doctor, am auzit mulţi medici spu-nând asta. Dar cine are dreptul de a lua această decizie în locul altcuiva? Această stare de lucruri nu poate decât să violeze autonomia pacientului.

  — Este datoria mea, răspunse Breuer, să ofer alinare pacienţilor. Şi nu este o datorie care poate fi tratată cu uşurinţă. Uneori este o datorie ingrată: sunt veşti rele pe care nu le pot împărtăşi pacientului; alteori e de datoria mea să păstrez tăcerea şi să suport durerea, atât în locul pacientului, cât şi al familiei sale.

  — Dar, domnule doctor, acest tip de datorie anulează o alta, mult mai importantă: datoria fiecăruia faţă de sine de a descoperi adevărul.

  Pentru o clipă, în viitoarea dialogului, Breuer uitase că Nietzsche era pacientul lui. Erau chestiuni extraordinar de interesante, iar el era complet absorbit. Se ridică şi începu să se plimbe prin spatele fotoliului său în timp ce