— Este de datoria mea să le impun altora un adevăr pe care ei nu vor să-l ştie?

  — Cine poate hotărî ce nu vrea să ştie altcineva? întrebă Nietzsche.

  — Asta, spuse Breuer ferm, este ceea ce se poate chema arta medicinei. Aceste lucruri nu le afli din cărţi, ci lingă patul pacientului. Daţi-mi voie să folosesc, drept exemplu, un pacient pe care-l voi vizita la spital în seara asta. Vă spun toate acestea confidenţial şi, bineînţeles, nu vă voi dezvălui identitatea lui. Acest om are o boală fatală, un cancer foarte avansat la ficat. Are icter din cauza unei disfuncţii hepatice. Bila i se varsă în sânge. Diagnosticul e fără speranţă. Mă îndoiesc că va trăi mai mult de două sau trei săptămâni. Când l-am văzut azi dimineaţă, m-a ascultat calm explicându-i de ce pielea i s-a îngălbenit, apoi şi-a pus mâna peste a mea vrând parcă să-mi uşureze mie povara, să mă liniştească. Apoi a schimbat subiectul. M-a întrebat despre familia mea – îl cunosc de peste treizeci de ani – şi a vorbit despre afacerile care-l aşteaptă când se va întoarce acasă.

  Dar – Breuer trase adânc aer în piept – eu ştiu că nu se va întoarce niciodată acasă. Să-i spun asta? Vedeţi, domnule profesor, nu este chiar atât de uşor. De obicei ceea ce nu se întreabă este important! Dacă el ar fi vrut să ştie, m-ar fi întrebat care este cauza disfuncţiei hepatice sau când am de gând să-i dau drumul din spital. Dar aceste chestiuni el le-a trecut sub tăcere. Să fiu atât de dur încât să-i spun ceva ce nu vrea să ştie?

  — Uneori, răspunse Nietzsche, dascălii trebuie să fie duri. Oamenilor trebuie să li se transmită un mesaj dur pentru că viaţa este dură, şi moartea este dură.

  — Să-i deposedez pe oameni de libertatea lor de a alege cum vor să-şi înfrunte moartea? Cu ce drept, cu ce mandat îmi asum eu acest rol? Spuneţi că dascălii trebuie să fie duri uneori. Poate. Dar sarcina medicului este să reducă stresul şi să sporească pe cât posibil capacitatea organismului de a se vindeca.

  O ploaie puternică bătea în fereastră. Geamul zăngănea. Breuer făcu câţiva paşi şi privi afară. Se întoarse.

  — De fapt, dacă mă gândesc bine, nu sunt sigur că sunt de acord cu dumneavoastră nici în ceea ce priveşte duritatea unui dascăl. Poate doar un anumit fel de dascăl – poate un profet.

  — Da, da – vocea lui Nietzsche se ridică cu o octavă din cauza agitaţiei – un dascăl al adevărurilor amare, un profet nepopular. Cred că asta sunt eu. Punctă fiecare cuvânt al acestei fraze arătând cu degetul spre piept. Dumneavoastră, domnule doctor, vă dedicaţi uşurării vieţii. Eu, pe de altă parte, sunt dedicat îngreunării lucrurilor pentru grupul meu de studenţi invizibili.

  — Dar care este virtutea unui adevăr nepopular, a îngreunării lucrurilor? Când l-am părăsit pe pacientul meu azi dimineaţă, mi-a spus: „Mă las în mâinile Domnului". Cine poate îndrăzni să spună că asta nu este şi ea o formă a adevărului.

  — Cine? Nietzsche se ridicase şi el şi se plimba de o parte a biroului, în timp ce Breuer se plimba de-a lungul celeilalte. Cine îndrăzneşte s-o spună? Se opri, apucă spătarul fotoliului şi arătă cu degetul spre el. Eu îndrăznesc s-o spun!

  Ar putea, se gândi Breuer, să vorbească de la un pupitru, dând poveţe unei congregaţii – dar, desigur, tatăl lui fusese preot.

  — La adevăr, continuă Nietzsche, se ajunge prin neîncredere şi scepticism, nu dorindu-ţi copilăreşte ca un lucru să fie aşa! Dorinţa pacientului dumneavoastră de a fi în mâinile Domnului nu e adevăr. Este pur şi simplu o dorinţă de copil – şi nimic mai mult! Este dorinţa de a nu muri, dorinţa de a exista un mamelon umflat veşnic pe care l-am etichetat drept „Dumnezeu"! Teoria evoluţionistă demonstrează ştiinţific redundanţa lui Dumnezeu – chiar dacă Darwin nu a avut curajul de a-şi urma dovezile până la adevărata lor concluzie. Cu siguranţă, trebuie să realizaţi că noi l-am creat pe Dumnezeu şi că, împreună, cu toţii, acum l-am ucis.

  Breuer abandonă acest subiect ca pe un fier înroşit. Nu putea apăra teismul. Liber cugetător încă din adolescenţă, adoptase adesea, în discuţii cu tatăl lui sau cu profesorii de religie, o poziţie identică cu aceea a lui Nietzsche. Se aşeză şi vorbi pe un ton mai potolit, mai conciliant, iar Nietzsche se întoarse şi el în fotoliul său.

  — Câtă fervoare pentru adevăr! Iertaţi-mă, domnule profesor, dacă par să vă provoc, dar am căzut de acord să fim sinceri. Vorbiţi despre adevăr pe un ton sacru, de parcă aţi substitui o religie alteia. Daţi-mi voie să joc rolul avocatului diavolului. Permiteţi-mi să vă întreb: De ce atâta pasiune, atâta respect pentru adevăr? Cum ar putea fi el de folos pacientului meu de azi dimineaţă?

  — Nu adevărul este sfânt, ci căutarea de către fiecare a adevărului propriu! Poate exista un act mai sacru decât autoanaliza? Opera mea filosofică, spun unii, este clădită pe nisip: vederile mele se schimbă continuu. Dar una dintre devizele mele de granit este aceasta: „să devii cel ce eşti". Şi cum poate cineva să descopere cine şi ce este fără adevăr?

  — Dar adevărul este că pacientul meu mai are foarte puţin de trăit. Să-i ofer această cunoaştere de sine?

  — O opţiune adevărată, o opţiune completă, răspunse Nietzsche, poate încolţi doar în lumina adevărului. Cum ar putea fi altfel?

  Realizând că Nietzsche putea perora convingător – şi interminabil – pe acest tărâm abstract al adevărului şi al opţiunii, Breuer văzu că trebuia să-l oblige să vorbească mai concret.

  — Şi pacientul meu de azi dimineaţă? Care este gama lui de opţiuni? Poate credinţa în Dumnezeu este opţiunea lui!

  — Asta nu e o opţiune pentru om. Nu este o opţiune omenească, ci o încercare de a prinde o iluzie din afara