lui însuşi! O astfel de opţiune, o opţiune pentru un altul, pentru supranatural, te slăbeşte întotdeauna. Face întotdeauna din om mai puţin decât este. Mie îmi plac lucrurile care ne fac mai mult decât suntem!

  — Hai să nu vorbim despre om la modul abstract, insistă Breuer, ci despre un singur om în carne şi oase – acest pacient al meu. Luaţi în consideraţie situaţia sa. Mai are doar dteva zile sau săptămâni de trăit! Ce sens are să-i vorbeşti despre opţiuni?

  Neintimidat, Nietzsche răspunse pe loc.

  — Dacă nu ştie cili va muri, cum poate pacientul dumneavoastră să decidă cum să moară?

  — Cum să moară, domnule profesor?

  — Da, trebuie să decidă cum să înfrunte moartea: să vorbească cu ceilalţi, să dea sfaturi, să spună lucrurile pe care le-a păstrat pentru a le spune înainte de moarte, să-şi ia rămas-bun de la ceilalţi, sau să fie singur, să plângă, să sfideze moartea, s-o blesteme, să-i fie recunoscător.

  — Dumneavoastră discutaţi un ideal, o abstracţie, iar eu trebuie să îngrijesc individul, omul în carne şi oase. Ştiu că va muri, şi că va muri în dureri mari, în scurtă vreme. De ce să-l terorizez cu asta? Mai presus de orice, trebuie păstrată speranţa. Şi cine altcineva decât medicul poate să întreţină speranţa?

  — Speranţa? Speranţa e răul finali Nietzsche aproape că ţipa. In cartea mea Omenesc, prea omenesc, sugeram că atunci când cutia Pandorei s-a deschis şi relele pe care Zeus le pusese înăuntru s-au împrăştiat în lumea omului, a mai rămas, neştiut de nimeni, un ultim rău: speranţa, încă de atunci, omul a greşit privind cutia şi conţinutul ei de speranţă drept un sipet al norocului. Dar noi am uitat dorinţa lui Zeus ca omul să continue a-şi permite să se chinuie. Speranţa e cel mai rău dintre rele pentru că ea prelungeşte chinul.

  — Sugestia dumneavoastră este deci că un muribund ar trebui să-şi scurteze viaţa dacă doreşte.

  — Asta e o opţiune posibilă, dar numai în lumina unei cunoaşteri complete.

  Breuer se simţi triumfător. Avusese răbdare. Lăsase lucrurile să se desfăşoare în voie. Iar acum putea vedea răsplata strategiei sale! Discuţia mergea exact în direcţia dorită de el.

  — Vă referiţi la sinucidere, domnule profesor. Să fie sinuciderea o opţiune?

  Din nou, Nietzsche fu ferm şi clar.

  — Fiecare persoană e proprietara propriei morţi. Şi fiecare trebuie să dispună de ea în felul său. Probabil – doar probabil – că există un drept în virtutea căruia putem lua viaţa unui om. Dar nu există nici un drept prin care putem lua moartea unui om. Asta nu e alinare. Asta-i cruzime!

  Breuer insistă.

  — Va fi vreodată sinuciderea opţiunea dumneavoastră?

  — E greu să mori. Am simţit întotdeauna că recompensa finală a celui mort este că nu va mai muri!

  — Recompensa finală a celui mort: că nu va mai muri! Breuer dădu aprobator din cap, se întoarse la birou, se aşeză şi luă tocul. Pot să notez asta?

  — Da, bineînţeles. Dar să nu mă plagiez singur. Nu am creat acum această frază. Ea apare într-o altă carte a mea, Ştiinţa voioasă.

  Lui Breuer nu-i venea să creadă că are atâta noroc. în ultimele câteva minute Nietzsche menţionase amândouă cărţile pe care i le dăduse Lou Salome. Deşi era animat de această discuţie şi nu dorea să-i întrerupă avântul, Breuer nu putea lăsa să-i scape şansa de a rezolva dilema celor două cărţi.

  — Domnule profesor, ceea ce spuneţi despre aceste două cărţi ale dumneavoastră mă interesează foarte mult. Cum aş putea face rost de ele? La o librărie din Viena, poate?

  Nietzsche abia îşi putea ascunde plăcerea provocată de această cerere.

  — Editorul meu, Schmeitzner, din Chemnitz, şi-a greşit cariera. Un destin potrivit lui ar fi fost diplomaţia internaţională sau, poate, spionajul. Este un geniu al misterului, iar cărţile mele sunt secretul lui cel mai mare. în opt ani nu a cheltuit nimic – nici măcar un pfennig – pentru publicitate. Nu a trimis nici un exemplar pentru recenzie, nu a expus nici o carte în nici o librărie.

  Astfel încât nu-mi veţi găsi cărţile în nici o librărie din Viena. Nici măcar într-o casă din Viena. Au fost vândute atât de puţine încât ştiu numele majorităţii cumpărătorilor şi nu-mi amintesc de nici un vienez printre cititorii mei. Trebuie deci să-l contactaţi direct pe editorul meu. Iată adresa lui.

  Nietzsche îşi deschise servieta, notă câteva rânduri pe o bucată de hârtie şi i-o întinse lui Breuer.

  — Deşi i-aş putea scrie eu pentru dumneavoastră, aş prefera, dacă nu vă deranjează, să primească o scrisoare direct de la dumneavoastră. Poate că o comandă din partea unui medic eminent l-ar incita să dezvăluie existenţa cărţilor mele şi altora.

  Băgând hârtia în buzunarul vestei, Breuer răspunse:

  — Voi trimite chiar în seara asta o comandă pentru cărţile dumneavoastră. Dar ce păcat că nu pot să capăt – sau măcar să împrumut – nişte exemplare mai curând. Cum sunt interesat de întreaga viaţă a pacienţilor mei, inclusiv de munca şi convingerile lor, cărţile dumneavoastră mi-ar putea îndruma investigaţiile asupra stării sănătăţii dumneavoastră – ca să nu mai vorbesc de plăcerea de a vă citi lucrările şi de a le discuta cu dumneavoastră!

  — Ah, răspunse Nietzsche, aici vă pot ajuta eu. Am în bagaj exemplarele mele. Daţi-mi voie să vi le împrumut. Le voi aduce la cabinet mai târziu, în cursul zilei de azi.

  Recunoscător că stratagema lui funcţionase, Breuer dori să-i dea şi el ceva în schimb lui Nietzsche.

  — Să-ţi dedici viaţa scrisului, să-ţi reverşi viaţa în cărţi şi apoi să ai atât de puţini cititori – îngrozitor! Pentru numeroşii scriitori din Viena pe care-i cunosc asta ar fi o soartă mai rea decât moartea. Cum aţi suportat-o? Cum o suportaţi acum?

  Nietzsche nu-şi arătă gratitudinea faţă de izbucnirea lui Breuer nici prin zâmbet, nici prin