— Unde găseşti un vienez care să-şi aducă aminte că există spaţiu şi timp în afară de Ringstrasse? Am răbdare. Poate că până în anul două mii, oamenii vor îndrăzni să-mi citească lucrările. Se ridică brusc. Pe vineri, atunci?

  Breuer se simţea respins şi concediat. De ce devenise Nietzsche deodată atât de rece? Era a doua oară astăzi că se întâmpla asta, prima fiind incidentul cu puntea – şi fiecare respingere, realiză Breuer, urmase unei încercări a lui de a arăta compasiune. Ce înseamnă asta? cugetă el. Că profesorul Nietzsche nu putea admite ca cineva să se apropie de el sau să-i ofere ajutor? Apoi îşi aminti de avertizarea lui Lou Salome de a nu încerca să-l hipnotizeze pe Nietzsche, ceva în legătură cu părerile lui vehemente în ce priveşte puterea.

  Breuer îşi permise să-şi imagineze, pentru o clipă, răspunsul ei la reacţia lui Nietzsche. Ea n-ar fi ignorat-o, ci i s-ar fi adresat imediat şi direct. Poate că ar fi spus: „Friedrich, de ce de câte ori cineva îţi spune ceva drăguţ îi muşti mâna?"

  Ce ironie, reflectă Breuer, deşi nu-i plăcuse impertinenţa lui Lou Salom4, acum îi invoca imaginea, ca să-l îndrume! Dar abandonă repede aceste gânduri. Poate că ea ar fi în stare să spună aceste lucruri. Dar el nu putea. Cu siguranţă nu în timp ce glacialul profesor Nietzsche se îndrepta spre uşă.

  — Da, pe vineri la ora două, domnule profesor. Nietzsche înclină uşor din cap şi ieşi repede, cu paşi mari, din birou. Breuer îl urmări de la fereastră coborând scările, refuzând iritat o trăsură, privind la cerul întunecat, ridicându-şi fularul peste urechi şi pornind-o târşâit în josul străzii.

  CAPITOLUL 7

  În noaptea următoare la ora trei, Breuer simţi din nou pământul lichefiindu-se sub el. Din nou, încercând s-o găsească pe Bertha, căzu patruzeci de metri pe lespedea de marmură împodobită cu simboluri misterioare. Se trezi în panică, cu inima bătându-i puternic, cu cămaşa de noapte şi perna ude de transpiraţie. Cu grijă să n-o scoale pe Mathilde, se ridică din pat, se duse pe vârfuri la toaletă să urineze, îşi schimbă cămaşa de noapte, îşi întoarse perna cu faţa uscată în sus şi încercă să adoarmă din nou. Dar nu avea să mai adoarmă în noaptea aceea. Stătu întins, ascultând răsuflarea adâncă a Mathildei. Toată lumea dormea: toţi cinci copiii, ca şi Louis, servitoarea, Marta, bucătăreasa, şi Gretchen, doica – toţi dormeau în afară de el. Stătea de veghe pentru toată casa. Lui – cel care lucra cel mai mult şi avea cea mai mare nevoie de odihnă – lui îi revenise sarcina de a sta treaz şi de a-şi face griji pentru toată lumea.

  Acum era invadat de temeri. Pe unele le îndepărta, altele continuau să apară. Dr Binswanger îi scrisese de la sanatoriul Bellevue că Bertha era mai rău decât oricând. Şi mai neliniştitoare încă era vestea că Dr Exner, un ttnăr psihiatru din sanatoriu, se îndrăgostise de ea şi transferase îngrijirea ei altui medic, după ce o ceruse în căsătorie! Răspunsese ea dragostei lui? Cu siguranţă că-i dăduse vreun semn! Cel puţin Dr Exner a avut destul bun-simţ să 96 fie necăsătorit şi să renunţe la caz cu uşurinţă. Imaginea Berthei zâmbindu-i tânărului Exner în acelaşi fel special în care-i zâmbise şi lui cândva îi paraliza gândurile lui Breuer.

  Bertha – mai rău ca oricând! Cât de stupid fusese să se laude în faţa mamei ei cu noua lui metodă a hipnozei! Ce-o fi crezând despre el acum? Ce-o fi vorbind întreaga comunitate medicală pe la spatele lui? Măcar de n-ar fi făcut public tratamentul ei în acea conferinţă asupra cazului – chiar aceea la care asistase fratele lui Lou Salome'! De ce nu se putea învăţa să tacă din gură? Se cutremura de umilinţă şi regrete.

  Ghicise cineva că era îndrăgostit de Bertha? Desigur că toată lumea se întrebase de ce ar petrece un medic o oră sau două în fiecare zi cu un pacient, luni în şir! Ştia că Bertha era ataşată în mod neobişnuit de tatăl ei. Şi totuşi, nu exploatase el, medicul ei, acest ataşament în favoarea sa? Din ce alt motiv ar fi iubit ea un bărbat de vârsta lui, cu lipsa lui de farmec?

  Breuer se crispa când se gândi la erecţia care apărea ori de câte ori Bertha intra în transă. Slavă Domnului că nu se lăsase niciodată copleşit de sentimente, că nu-i declarase niciodată dragoste, nu-i mângâiase niciodată sânii. Apoi se imagină făcându-i un masaj medical. Deodată, îi apuca strâns încheieturile mâinilor, îi întindea braţele deasupra capului, îi ridica cămaşa de noapte, îi desfăcea picioarele cu genunchii lui, îşi punea mâinile pe după fesele ei şi o trăgea spre el. îşi slăbise cureaua şi îşi desfăcea pantalonii când, deodată, o mulţime de oameni – asistente, colegi, Frâu Pappenheim – dădeau buzna în cameră!

  Se scufundă mai adânc în pat, devastat şi înfrânt. De ce se chinuia astfel? Iarăşi şi iarăşi, se abandona, lăsând grijile să-l năpădească. Avea atâtea griji ca evreu – antisemitismul crescând care-i frâna cariera universitară; apariţia noului partid al lui Schonerer, Asociaţia Naţională Germană; discursurile antisemite pline de răutate de la mitingul Asociaţiei Austriece pentru Reformă, care incitau breslele meşteşugăreşti să-i atace pe evrei: pe evreii din finanţe, evreii din presă, evreii din reţeaua feroviară, evreii din teatru. Chiar săptămâna asta, Schonerer ceruse reinstalarea vechilor legi restrictive cu privire la viaţa evreilor şi instigase la rebeliuni prin tot oraşul. Lucrurile aveau să se înrăutăţească, Breuer ştia asta. Antisemitismul invadase deja universitatea. Organizaţiile studenţeşti decretaseră recent că, având în vedere că evreii se năşteau „fără onoare", nu li se va permite să obţină satisfacţie printr-un duel pentru insultele primite. Invective la adresa doctorilor «>vrei nu se făcuseră încă auzite, dar era doar o chestiune de timp.

  Ascultă sforăitul uşor al Mathildei. Acolo se afla adevărata lui problemă! îşi împletise viaţa cu a lui. Era iubitoare, era mama copiilor lui. Zestrea dată