Breuer o privi din nou. Când se căsătorise cu ea, era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată – şi încă mai era. Era mai frumoasă decât împărăteasa, sau decât Bertha, sau chiar decât Lou SalomeCare bărbat din Viena nu-l invidia? De ce, atunci, nu putea s-o atingă, s-o sărute? De ce gura ei deschisă îl înfricoşa? De ce această idee înspăimântătoare că trebuia să scape din strânsoarea ei? Că ea era sursa chinului său?

  O privi în întuneric. Buzele dulci, curba graţioasă a pomeţilor, pielea de satin. îşi imagină faţa ei îmbătrânind, ridându-se, pielea întărindu-se în plăci zgrumţuroase, căzută, lăsând să se vadă scheletul albicios de dedesubt. Privi curbura sinilor ei, odihnindu-se pe coastele cutiei toracice. Şi îşi aminti cum odată, plimbându-se pe o plajă măturată de vânt, dăduse peste carcasa unui peşte uriaş – parţial descompus, cu coastele curăţate, decolorate, rihjind spre el.

  Breuer încercă să-şi alunge moartea din minte. Murmură incantaţia lui preferată, fraza lui Lucreţiu: „Unde se află moartea nu sunt eu. Unde sunt eu, nu este moartea. De ce să-mi fac griji?" Dar nu-l ajută.

  Scutură din cap, încercând să se debaraseze de aceste gânduri morbide. De unde-i veniseră? Din discuţia cu Nietzsche despre moarte? Nu. Nietzsche mai degrabă le eliberase, decât i le băgase în minte. Ele fuseseră întotdeauna acolo; le gândise pe toate şi înainte. Şi totuşi, unde sălăşuiau ele în mintea lui când nu le gândea? Freud avea dreptate: trebuia să existe un rezervor de gânduri complexe în creier, dincolo de conştiinţă, dar în alertă, gata ori-când să fie adunate şi trimise în arena gândirii conştiente. Şi nu erau doar gânduri în acest rezervor nonconştient, ci şi senzaţii! Cu câteva zile în urmă, pe când mergea cu fiacrul, Breuer aruncase o privire la fiacrul de lângă el. Cei doi cai mergeau la trap trăgând trăsura în care se aflau doi pasageri, un cuplu în vârstă cu feţe dure. Dar nu exista nici un vizitiu. Un fiacru-fantomă! îl trecuse un fior de frică şi avusese o diaforeză instantanee: hainele i se făcuseră leoarcă de sudoare în câteva secunde. Iar apoi vizitiul apăru în raza lui vizuală: pur şi simplu se aplecase să-şi aranjeze gheata.

  La început, Breuer râse de reacţia lui prostească. Dar cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât realiza că, oricât de raţionalist şi de liber cugetător ar fi, mintea lui tot mai adăpostea ciorchini de teroare a supranaturalului. Şi nu foarte adânc: erau „la ordin", la numai câteva secunde de suprafaţă. Ah, de-ar exista un forceps ca pentru amigdale, cu care să smulgă aceşti ciorchini, cu rădăcină cu tot!

  Somnul tot nu se arăta la orizont. Breuer se ridică pentru a-şi aranja cămaşa răsucită şi pentru a bate pernele. Se gândi din nou la Nietzsche. Ce om ciudat! Ce discuţii agitate avuseseră! îi plăceau discuţiile de felul ăsta, îl făceau să se simtă la largul lui, în elementul lui. Care era „fraza de granit" a lui Nietzsche? „Să devii cel ce eşti!" Dar cine sunt eu? se întrebă Breuer. Ce am fost eu sortit să devin? Tatăl său fusese un cercetător al Talmudului; probabil că avea disputa filosofică în sânge. îi părea bine că audiase cele câteva cursuri de filosofie la universitate – mai multe decât alţi medici pentru că, la insistenţele tatălui său, urmase primul an la facultatea de filosofie înainte de a-şi începe studiile medicale. îi părea bine şi că păstrase relaţiile cu Brentano şi Jodl, profesorii lui de filosofie.

  Chiar ar trebui să-i vadă mai des. Era ceva purificator în discursul pe tărâmul ideilor pure. Acolo, poate că numai acolo, era neîntinat de Bertha şi de carnalitate. Cum ar fi să rămână tot timpul, ca Nietzsche, pe acest tărâm?

  Şi îndrăzneala cu care Nietzsche rostea lucrurile! Imaginaţi-vă! Să spui că speranţa e cel mai mare rău! Că Dumnezeu a murit! Că adevărul este o greşeală fără de care nu putem trăi! Că duşmanii adevărului nu sunt minciunile, ci convingerile! Că răsplata ultimă a celui mort este că nu va mai muri! Că medicii nu au nici un drept să deposedeze un om de moartea sa! Gânduri malefice! îl contrazisese pe Nietzsche la fiecare dintre ele. Şi totuşi, era o falsă polemică: în adâncul inimii, el ştia că Nietzsche are w»_yiate.

  Şi libertatea lui Nietzsche! Cum ar fi să trăieşti cum trăia el? Fără casă, fără obligaţii, fără salarii de plătit, fără copii de crescut, fără program, fără un rol, fără un loc în societate. Era ceva ademenitor în libertatea asta. De ce avea Friedrich Nietzsche atât de mult din ea şi Josef Breuer atât de puţin? Nietzsche şi-a cucerit pur şi simplu libertatea. Eu de ce nu pot? mormăi Breuer. Rămase întins în pat înnebunind de atâtea gânduri de acest fel până când ceasul deşteptător sună, la ora şase.

  — Bună dimineaţa, domnule doctor, îl întâmpină Frâu Becker când ajunse la cabinet, la zece şi jumătate, după runda de dimineaţă a vizitelor la domiciliu. Acel profesor Nietzsche aştepta în vestibul când am sosit pentru a deschide cabinetul. A adus cărţile astea pentru dumneavoastră şi m-a rugat să vă spun că sunt exemplarele lui personale, cu însemnări de mână pe margine, conţinând idei pentru lucrările următoare. Sunt foarte personale, a spus, şi nu trebuie să le arătaţi nimănui. Avea o înfăţişare îngrozitoare, că veni vorba, şi se comporta foarte ciudat.

  — Cum aşa, Frâu Becker?

  — Clipea tot timpul din ochi ca şi când n-ar fi văzut sau n-ar fi vrut să vadă ceea ce vedea. Şi faţa îi era palidă, de parcă ar fi fost gata să leşine. L-am întrebat dacă-l pot ajuta cu ceva, dacă doreşte nişte ceai sau să se întindă în cabinetul dumneavoastră. Am crezut că-i fac un bine, dar a părut nemulţumit, aproape furios. Apoi s-a întors fără o vorbă şi