Breuer luă pachetul lui Nietzsche de la Frâu Becker – două cărţi învelite cu grijă într-o foaie din numărul din ziua precedentă al publicaţiei Neue Freie Presse şi legate cu o bucată scurtă de sfoară. Le despacheta şi le puse pe biroul său alături de exemplarele pe care i le dăduse Lou Salome. Nietzsche putea să fi exagerat spunând că va avea singurele exemplare din Viena ale acestor cărţi, dar fără îndoială că acum era singurul vienez care avea câte două exemplare.

  — Oh, domnule doctor, nu sunt aceleaşi cărţi pe care le-a lăsat marea doamnă rusoaică?

  Frâu Becker tocmai adusese corespondenţa de dimineaţă şi, luând ziarul şi sfoara de pe birou, observase titlurile cărţilor.

  Cum ţes minciunile alte minciuni, se gândi Breuer, şi ce viaţă plină de vigilenţă e nevoit să ducă un mincinos. Lui Frâu Becker, deşi oficială şi efidentă, îi plăcea şi să „se viziteze" cu pacienţii. Era în stare să-i pomenească lui Nietzsche de „doamna rusoaică" şi cărţile dăruite de ea? Trebuia s-o avertizeze.

  — Frâu Becker, este ceva ce trebuie să vă spun. Rusoaica aceea, Frăulein Salome – cea care v-a plăcut atât de mult – este, sau a fost o prietenă foarte apropiată a profesorului Nietzsche. Era îngrijorată în privinţa profesorului şi ea a aranjat, prin nişte prieteni, ca el să mi se adreseze. Numai că el nu ştie asta, pentru că acum el şi Frăulein Salom4 nu sunt în termenii cei mai buni. Dacă e să am vreo şansă de a-l ajuta, el nu trebuie să afle niciodată de întâlnirea mea cu ea.

  Frâu Becker dădu din cap cu discreţia ei obişnuită, apoi privi pe fereastră şi văzu doi pacienţi venind.

  — Herr Hauptmann şi Frâu Klein. Pe cine doriţi să vedeţi mai întâi?

  Faptul că-i specificase ora consultaţiei lui Nietzsche fusese neobişnuit. în mod normal Breuer, ca şi alţi medici din Viena, specifica doar ziua şi consulta pacienţii în ordinea sosirii lor.

  — Trimite-mi-l pe Herr Hauptmann. El trebuie să se întoarcă la lucru.

  După ce termină şi cu ultimul pacient din dimineaţa aceea, Breuer se hotărî să studieze cărţile lui Nietzsche înaintea vizitei acestuia de a doua zi şi o rugă pe Frâu Becker să-i spună soţiei sale că nu va urca decât în momentul când cina va fi pe masă. Apoi luă cele două volume cu coperte ieftine, fiecare dintre ele având mai puţin de trei sute de pagini. Ar fi preferat să citească exemplarele pe '" i le dăduse Lou Salome, ca să poată face sublinieri şi însemnări pe margine în timp ce citea. Dar se simţea obligat să citească exemplarele lui Nietzsche, ca pentru a-şi minimaliza duplicitatea. însemnările personale ale lui Nietzsche îi distrăgeau atenţia: multe sublinieri şi, pe margini, multe semne de exclamare şi strigăte – „DA! DA!" şi din când în când „NU!" sau „IDIOTULE!". De asemenea, multe note mâzgălite, pe care Breuer nu le putu descifra.

  Erau nişte cărţi ciudate, diferite de oricare altele pe care le văzuse vreodată. Fiecare carte conţinea sute de secţiuni numerotate, dintre care multe nu prea aveau legătură unele cu altele. Secţiunile erau scurte, de cel mult două sau trei paragrafe, adesea doar câteva propoziţii, şi uneori doar un aforism: „Gândurile sunt umbrele sentimentelor noastre – întotdeauna mai întunecate, mai goale şi mai simple." „Nimeni nu moare vreodată din cauza unor adevăruri fatale în zilele noastre – există prea multe antidoturi." „La ce bun o carte care nu ne poartă dincolo de toate cărţile?" în mod evident, profesorul Nietzsche se simţea în stare să vorbească despre orice subiect – muzică, artă, natură, politică, hermeneutică, istorie, psihologie. Lou Salome' îl descrisese ca pe un mare filosof. Poate. Breuer nu era pregătit să judece conţinutul cărţilor lui. Dar era clar că Nietzsche era un scriitor liric, un adevărat Dichter. Unele dintre declaraţiile lui păreau ridicole – o afirmaţie prostească, de exemplu, că taţii şi fiii au întotdeauna mai multe în comun decât mamele şi fiicele. Dar multe dintre aforisme îl îndemnau să-şi pună întrebări: „Care este semnul eliberării?

  — Să nu-ţi mai fie ruşine în faţa ta!" Fu izbit mai ales de un pasaj impresionant:

  Aşa cum oasele, carnea, intestinele şi vasele de sânge sunt învelite într-o piele ce face suportabilă înfăţişarea omului, tot aşa agitaţiile şi pasiunile sufletului sunt înfăşurate în vanitate; ea este pielea sufletului.

  Ce să înţelegi din aceste scrieri? Ele sfidau orice descriere cu excepţia aceleia că, în total, păreau deliberat provocatoare; provocau toate convenţiile, puneau în discuţie, denigrau chiar virtuţile convenţionale şi preamăreau anarhia.

  Breuer se uită la ceas. Unu şi un sfert. Nu mai avea timp de răsfoit la întâmplare. Ştiind că avea să fie chemat la masă dintr-o clipă într-alta, căuta pasaje care i-ar putea fi într-adevăr de folos în întâlnirea de a doua zi cu Nietzsche.

  Programul de la spital al lui Freud nu-i permitea de obicei să vină la cină joia. Dar astăzi Breuer îl invitase special, pentru a discuta întrevederea cu Nietzsche. După o cină vieneză completă cu o varză apetisantă şi supă de stafide, şniţel vienez, spătzle, varză de Bruxelles, roşii coapte în aluat, un pumpernickel făcut în casă de Marta, mere coapte cu scorţişoară şi frişca şi apă minerală, Breuer şi Freud se retraseră în birou.

  În timp ce-i descria istoricul bolii şi simptomele pacientului pe care-l numea Herr Eckart Muller, Breuer observă că pleoapele lui Freud se închideau încet. Mai avusese de-a face cu letargia de după masă a lui Freud şi ştia cum să procedeze.

  — Deci, Sâg, spuse el vioi, hai să facem pregătirea pentru examenele de medic stagiar. Eu voi fi profesorul Northnagel. N-am putut să dorm azi noapte, am o indigestie, iar Mathilde e iarăşi supărată pe mine că am întârziat la masă, aşa că sunt suficient de prost dispus ca să-l pot imita pe monstrul ăla.

  Breuer adoptă un accent nord-german grosolan şi poza rigidă, autoritară a unui prusac:

  —