45 Thomas Gainsborough (1727–1788), cunoscut portretist și peisagist englez.

46 La vremea când se petrece acțiunea romanului, Henri Bendel era un magazin de lux din New York, specializat în produse de damă, inclusiv articole de îmbrăcăminte. De atunci, firma a deschis o rețea întreagă de magazine în SUA, dar a renunțat la comerțul cu haine.

47 New York este împărțit în cinci „sectoare“: Manhattan, Bronx, Brooklyn, Queens și Staten Island. Jersey City este un oraș din statul New Jersey aflat pe malul opus al fluviului Hudson față de Manhattan. Face parte din conurbația newyorkeză.

48 Organizație voluntară internațională pentru situații de urgență, care deservește în primul rând comunitățile evreiești.

49 Templu dedicat lui Isis și Osiris, construit în aproximativ 15 î.Hr. de către guvernatorul roman al Egiptului și demontat de la locul lui în 1963, pentru a nu fi inundat de apele lacului de acumulare de la Aswan. Din 1978 este expus într-o aripă a Muzeului Metropolitan, cu fața spre Central Park.

LECȚIA DE ANATOMIE

În copilărie, pe la patru sau cinci ani, spaima mea cea mai mare era că mama ar putea să nu se mai întoarcă într-o zi acasă de la serviciu. Adunarea și scăderea erau utile în primul rând pentru că mă ajutau să-i trasez mișcările (câte minute de când a plecat de la slujbă? câte minute face de la birou până la metrou?) și, încă înainte de a învăța să număr, avusesem obsesia de a învăța să citesc ceasul, studiind cu disperare cercul ocult desenat pe o farfurie de carton, care, odată asimilat, mi-ar fi dezvăluit regularitatea venirilor și plecărilor ei. De obicei ajungea acasă atunci când spunea c-o să ajungă, așa că, dacă întârzia zece minute, începeam să mă agit; puțin mai târziu ședeam deja pe podea în fața ușii de la intrare, ca un cățel lăsat singur prea multă vreme, cu urechile ciulite la sunetul liftului ajuns la etajul nostru.

Aproape în fiecare zi în școala primară auzeam la jurnalele de pe Channel 7 știri care mă îngrijorau. Dacă vreun boschetar mizerabil o împingea pe șine în timp ce ea aștepta metroul? Sau o înghesuia în vreun gang întunecat și o înjunghia ca să-i ia portofelul? Dacă își scăpa uscătorul de păr în cadă sau nimerea în fața unei mașini, îmbrâncită de un biciclist, sau i se administra un alt medicament la dentist și murea, așa cum i se întâmplase mamei unui coleg de clasă al meu?

Gândul că mamei i se putea întâmpla ceva era cu deosebire înspăimântător pentru că tata era o persoană pe care nu te puteai baza. Și asta eufemistic vorbind. Chiar și binedispus fiind, era în stare să-și piardă cecul de salariu sau să adoarmă cu ușa de la intrare deschisă fiindcă băuse. Iar când era prost dispus – în marea parte a timpului –, avea ochii injectați și arăta ca o meduză, cu costumul atât de șifonat, încât ai fi zis că se rostogolise în el pe podea, și emanând un aer de încremenire nefirească, de parcă ar fi fost un recipient sub presiune gata să explodeze.

Deși nu înțelegeam de ce era atât de nefericit, mi-era limpede că nefericirea aceasta dăinuia din vina noastră. Eu și mama îl călcam pe nervi. Din cauza noastră avea o slujbă pe care o detesta. Tot ce făceam noi era enervant. Nu-i plăcea în mod special să fie în preajma mea – nu că ar fi stat prea mult: dimineața, când eu mă pregăteam să plec la școală, el ședea tăcut, cu ochii umflați, la cafea, cu Wall Street Journal în față, cu halatul desfăcut și părul împărțit în vârtejuri, și uneori tremura atât de tare, încât lichidul făcea valuri când ducea ceașca la gură. Îmi arunca o privire prudentă când intram, și nările i se zbăteau dacă făceam prea mare zgomot cu tacâmurile sau cu castronul de cereale.

Nu-l vedeam prea mult în afara momentelor acestora zilnice de stinghereală. Nu lua cina cu noi și nici nu trecea vreodată pe la școală; nu venea să se joace cu mine și nu-mi vorbea niciodată prea mult când era acasă; de fapt, se întorcea de obicei după ce mă culcam, și, în unele zile – zilele de salariu, mai ales, fiecare a doua vineri –, venea zăngănind abia pe la trei sau patru dimineața: bufnind în ușă, trântindu-și servieta, izbindu-se de toate în jur atât de dezordonat, încât uneori tresăream din somn îngrozit, holbându-mă la stelele luminescente proiectate pe tavan de planetariu și întrebându-mă dacă nu cumva pătrunsese un hoț în apartament. Din fericire, atunci când era beat, pașii lui căpătau o cadență mai înceată, trepidantă, inconfundabilă – pași de Frankenstein, cum le spuneam eu, atenți și înfundați, cu pauze absurd de lungi între ei –, și, de îndată ce îmi dădeam seama că nu era decât el bufnind prin