întunericul casei, și nu vreun criminal în serie sau vreun psihopat, alunecam la loc într-o amorțeală nervoasă. A doua zi, sâmbătă, eu și mama făceam în așa fel ca să ieșim din casă înainte ca el să se trezească din somnul lui îmbâcsit și asudat pe canapeaua din sufragerie. Altfel ne-am fi petrecut toată ziua mergând în vârful picioarelor prin casă, temându-ne să închidem ușa prea tare sau să-l deranjăm într-un fel ori altul în timp ce stătea cu chipul de piatră în fața televizorului, cu o bere chinezească alături și privirea sticloasă, uitându-se la știri sau la sport fără sonor.

Ca urmare, nici eu și nici mama n-am fost tocmai neliniștiți când ne-am trezit într-o sâmbătă și am descoperit că nu venise deloc acasă. Abia duminică am început să ne îngrijorăm, și nici chiar atunci nu ne-am făcut foarte mari probleme; era începutul sezonului de fotbal american din universități; eram siguri că pariase la unele meciuri și am crezut că luase autobuzul și se dusese la Atlantic City50 fără să ne mai spună. Abia în ziua următoare, când secretara tatei, Loretta, ne-a sunat că el nu-și făcuse apariția la muncă, a început să ne fie limpede că se întâmplase cu adevărat ceva. Mama, temându-se să nu fi fost tâlhărit sau omorât după ce ieșise beat din vreun bar, a sunat la poliție; și am petrecut câteva zile tensionate așteptând un apel telefonic sau țârâitul soneriei la ușă. Apoi, spre sfârșitul săptămânii, a sosit un bilet de la tata (cu ștampila poștei din Newark, New Jersey), care ne informa cu litere încordate că plecase ca să „înceapă o viață nouă“ într-un loc ținut secret. Îmi amintesc că reflectasem la expresia „o viață nouă“ de parcă mi-ar fi putut oferi un indiciu despre locul unde se afla; căci, după ce o agasasem și o pisălogisem pe mama protestând timp de o săptămână, se învoise într-un final să mă lase să văd scrisoarea eu însumi („of, bine“, spusese resemnată, deschizând sertarul biroului ei și pescuind-o de acolo, „nu știu ce se așteaptă să-ți spun, cel mai bine e să afli de la el“). Era scrisă pe o foaie cu antetul unui hotel Doubletree Inn de lângă aeroport. Crezusem că ar fi putut să conțină indicii valoroase despre locul unde se afla, dar, de fapt, am fost uimit de scurtimea ei – patru sau cinci rânduri – și de scrisul în viteză, neglijent, de du-te naibii, ca și cum ar fi mâzgălit-o în grabă înainte să se repeadă la supermarket după târguieli.

În multe privințe, dispariția tatălui meu din peisaj a fost o ușurare. În mod cert nu mi-a fost prea dor de el, și nici mama nu părea să-i simtă lipsa, deși a fost trist să trebuiască s-o concediem pe menajera noastră, Cinzia, pentru că nu ne mai permiteam s-o plătim (Cinzia a plâns și s-a oferit să rămână și să lucreze pe gratis; dar mama i-a găsit o slujbă cu jumătate de normă în blocul nostru, la un cuplu cu un copil mic; cam o dată pe săptămână, Cinzia trecea pe la noi să bea cu mama o ceașcă de cafea, în șorțul pe care îl purta peste haine când făcea curățenie). Poza tatei în capul unei piste de schi, de pe vremea când era mai tânăr și bronzat, a fost dată jos de pe perete fără multă ceremonie și înlocuită cu o fotografie a mea și a mamei pe patinoarul din Central Park. Noaptea, mama stătea până târziu cu un calculator de birou, verificând facturile. Deși contractul prevăzuse o chirie nemodificabilă pentru apartament, cum ne descurcam de la o lună la alta era o adevărată aventură, întrucât viața cea nouă, oricare ar fi fost ea, pe care tata și-o construia altundeva nu includea plata vreunei pensii alimentare. În esență, eram mulțumiți să ne putem spăla rufele în subsolul blocului, să vizionăm matinee cu preț redus în locul proiecțiilor de seară, să mâncăm de la brutărie ceea ce rămăsese din ziua dinainte, iar de la restaurantul chinezesc, meniuri ieftine la pachet (tăieței, foo yung de ouă51), și să strângem mărunțiș pentru biletul de autobuz. Dar, în timp ce îmi târam picioarele spre casă în ziua aceea, de la muzeu – ud, înfrigurat și cu o durere de cap atroce –, mi-am dat brusc seama că, după plecarea tatei, nimănui pe lume n-avea să-i mai pese în mod deosebit de mama sau de mine; nimeni nu stătea undeva ca pe ghimpi întrebându-se unde fusesem toată dimineața sau de ce nu dădusem nici un semn. Oriunde s-ar fi aflat tata, în Noua sa Viață (la tropice sau în prerie, în vreo stațiune izolată de schi sau într-o mare metropolă americană), era cu siguranță cu ochii lipiți de televizor; și mi-l imaginam cu ușurință agitându-se poate întru câtva și pierzându-și cumpătul, așa cum se întâmpla deseori când afla știri spectaculoase care nu aveau nimic de a face cu el, uragane sau poduri care se prăbușiseră în state îndepărtate. Dar ar fi fost oare suficient de îngrijorat ca să ne sune și să afle dacă pățiserăm ceva? Probabil că nu – nu mai mult decât ar fi fost tentat să sune la fostul loc de muncă și să întrebe ce se petrecea, deși cu siguranță avea să se gândească la foștii săi colegi din centrul orașului și să se întrebe ce făceau toți numărătorii de boabe de fasole și împingătorii de hârtii (cum își numea tovarășii de muncă) din clădirea de pe Park Avenue 101. Oare secretarele se speriaseră, își adunaseră pozele de pe birouri, își puseseră pantofii de stradă și plecaseră acasă? Sau la etajul paisprezece se încropise un soi de mică reuniune colegială, cu sendvișuri comandate de la vreun restaurant din apropiere și toată lumea strânsă în jurul televizorului din sala de conferințe?

Deși drumul până acasă mi-a părut nesfârșit, nu-mi amintesc prea mult din el, cu