excepția atmosferei reci, cenușii, învelite în ploaie, de pe Madison Avenue – umbrelele legănându-se, fluxul tăcut al mulțimii de pe trotuar către centrul orașului, o senzație de anonimat îmbulzit, ca în vechile fotografii alb-negru ale falimentelor bancare și ale cozilor la pâine din anii ’30 pe care le văzusem cândva. Durerea mea de cap și ploaia restrângeau lumea la un cerc atât de strâmt și de bolnăvicios, încât nu vedeam aproape decât spinările gârbovite ale oamenilor care mergeau în fața mea pe trotuar. De fapt, capul mă durea atât de tare, că abia dacă vedeam pe unde merg; și de vreo două ori a fost cât pe ce să mă lovească o mașină când am pășit impetuos pe trecerea de pietoni fără să mă uit la semafor. Nimeni nu părea să știe exact ce se întâmplase, deși am auzit „Coreea de Nord“ răbufnind din radioul unui taximetru parcat și, în surdină, „Iran“ și „al-Qaeda“ de pe buzele câtorva trecători. Iar un bărbat negru și costeliv, cu părul împletit în codițe rasta, ud până la piele, măsura cu pasul trotuarul din fața muzeului Whitney, agitându-și pumnii prin aer și strigând fără adresă: „Pune-ți centura, Manhattan! Osama bin Laden ne scutură iarăși!“

Deși mă simțeam gata să leșin și aș fi vrut să mă așez undeva, am continuat cumva să șontâcăi, smucindu-mi piciorul, ca o jucărie pe jumătate stricată. Polițiștii făceau semne cu mâinile, fluierau și dădeau din cap. Picăturile de ploaie mi se scurgeau de pe vârful nasului. Clipind întruna ca să-mi înlătur apa din ochi, mă gândeam fără oprire că trebuia să ajung cât mai repede acasă la mama. Mă aștepta probabil înnebunită, își smulgea părul din cap de grijă, se blestema că-mi luase telefonul. Toată lumea avea probleme cu rețelele mobile, și pietonii stăteau câte zece-douăzeci la coadă la cele câteva telefoane cu fise de pe stradă. „Mamă“, m-am gândit, „mamă“, încercând să-i trimit un mesaj mental că eram în viață. Voiam să știe că eram teafăr, dar în același timp îmi amintesc că-mi spuneam că nu contează că merg, în loc să alerg; nu voiam să-mi pierd cunoștința pe stradă, în drum spre casă. Ce noroc că ea ieșise din sală cu doar câteva momente înainte! Mă trimisese pe mine direct în mijlocul exploziei; în mod cert credea acum că sunt mort.

Iar când mă gândeam la fata care-mi salvase viața simțeam că ochii încep să mă usture. Pippa! Un nume sec, ciudat pentru o domnișoară micuță, intens roșcată și mai degrabă sarcastică: i se potrivea. De fiecare dată când îmi aminteam de privirea ațintită asupra mea, simțeam că mă ia amețeala la gândul că ea, o străină, mă oprise să ies din expoziție și să intru în gaura neagră a magazinului, sfârșitul a toate, nimicul, nada52. Aveam oare să ajung să-i spun vreodată că-mi salvase viața? Cât despre bătrân: pompierii și celelalte echipe se năpustiseră în clădire la numai câteva minute după ce ieșisem eu, și încă mai speram că cineva reușise să intre în sală și să-l salveze – ușa era săltată, știau că era acolo. Aveam oare să-l mai văd vreodată pe vreunul din ei?

Când am ajuns în sfârșit acasă, eram înghețat până în măduva oaselor, năucit și abia mă mai târam. Apa îmi curgea din hainele făcute ciuciulete, lăsând în urma mea o dâră neuniformă pe podeaua din holul blocului.

După mulțimea de pe stradă, aerul pustiu al clădirii era descurajant. Deși televizorul portabil mergea în cămăruța din spate și am auzit aparate de emisie-recepție bolborosind undeva în bloc, nu era nici urmă de Goldie sau Carlos, sau José, sau oricare altul dintre portarii obișnuiți.

Mai în spate, cabina luminată a liftului stătea goală, așteptând, ca o cutie magică de iluzionist. Angrenajele se poticneau și dârdâiau; unul după altul, numerele translucide în stil art deco se aprinseră pe măsură ce urcam scârțâind până la etajul șapte. Când am pășit pe palierul nostru mohorât, am fost copleșit de un sentiment de ușurare – pereții maronii, mirosul înecăcios de detergent de covoare, toate erau la locul lor.

Am răsucit zgomotos cheia în broască.

― Bună! am spus, pășind în semiîntunericul apartamentului.

Jaluzelele erau trase, domnea tăcerea.

Se auzea zumzăitul frigiderului. „Dumnezeule mare“, m-am gândit, „n-a ajuns încă acasă?“

― Mamă? am spus din nou.

Simțind că mi se oprește inima, am traversat cu pas grăbit vestibulul și apoi am rămas, descumpănit, în mijlocul sufrageriei.

Cheile mamei nu atârnau în cârligul de după ușă; geanta nu-i era pe masă. Pleoscăind cu pantofii uzi în întuneric, am traversat până în bucătărie – care nu era cine știe ce, numai, într-o nișă, o plită cu două ochiuri, în fața unei guri de aerisire. Am văzut acolo ceașca ei de cafea, din sticlă verde, cumpărată de la un târg de antichități, cu o urmă de ruj pe buză.

Rămăsesem cu privirea fixată asupra ceștii nespălate, în care un deget de cafea rece zăcea pe fund, întrebându-mă ce să fac. Urechile îmi țiuiau și îmi vâjâiau, și capul mă durea atât de tare că abia puteam să gândesc: valuri de întuneric undeva la marginea câmpului meu vizual. Fusesem atât de absorbit de ideea că mama era îngrijorată, că trebuie să ajung acasă ca să-i spun că sunt bine, încât nici măcar nu-mi trecuse prin cap că s-ar fi putut ca ea să nu se fi întors.

Strâmbându-mă de durere la fiecare pas, am luat-o pe hol până în dormitorul părinților: era, în esență, neschimbat de când plecase tata, dar mai dezordonat acum și mai feminin de când devenise numai al mamei. Pe masa de lângă patul răvășit, robotul telefonic nu clipea: nici un mesaj.