Stând în ușă, aproape amețit de durere, am încercat să mă concentrez. Corpul îmi fu străbătut de un spasm, o zvâcnire chinuitoare de pe urma întregii zile, ca și cum aș fi mers prea mult timp într-o mașină.

Trebuia s-o iau cu începutul: să-mi găsesc telefonul și să-mi verific mesajele. Doar că nu știam unde era. Mama mi-l confiscase după ce fusesem eliminat din școală; cu o seară în urmă, în timp ce ea era în duș, încercasem să-l găsesc sunându-mă, dar probabil îl închisese.

Îmi amintesc că mi-am vârât mâinile în sertarul de sus al biroului ei și am scotocit printr-o învălmășeală de eșarfe: mătase, catifea, broderii indiene.

Cu un efort imens (deși nu era foarte grea), am târât băncuța de la picioarele patului ei și m-am cățărat pe ea ca să pot inspecta raftul de sus al șifonierului. Apoi m-am așezat pe covor într-o stare de stupoare aproape deplină, rezemat cu obrazul de băncuță și cu un muget sălbatic în urechi.

Ceva era în neregulă. Îmi amintesc că mi-am ridicat capul fulgerător, brusc convins că plita din bucătărie scăpa gaz, că mă otrăveam cu o scurgere de gaze. Atâta că nu simțeam nici un miros.

S-ar putea să mă fi dus în baia cea mică de lângă dormitorul ei ca să caut în dulapul de perete o aspirină, ceva pentru cap, nu știu. Tot ce știu sigur este că, la un moment dat, eram în camera mea, neștiind cum ajunsesem acolo, sprijinindu-mă cu o mână de perete lângă pat și simțind că mă ia cu greață. După aceea totul devine atât de nelămurit, încât nu mai știu nimic limpede până în momentul când m-am ridicat în capul oaselor pe canapeaua din sufragerie, la sunetul unei uși care părea să se deschidă.

Dar nu era ușa apartamentului nostru, ci numai altcineva pe hol. În cameră se făcuse aproape întuneric și auzeam circulația serii, traficul de la orele de vârf. Am rămas nemișcat în semiobscuritate, încremenit de spaimă, timp de câteva clipe, până când zgomotele s-au deslușit, iar contururile familiare ale lămpii de birou și ale spătarelor în formă de liră ale scaunelor au devenit vizibile pe fondul ferestrei crepusculare.

― Mamă? am spus, și mi-am auzit în voce ecoul răgușit al panicii.

Adormisem în hainele ude și pline de nisip; canapeaua era și ea jilavă, cu o adâncitură umedă și rece, de forma corpului meu, acolo unde mă întinsesem. Un curent înghețat scutura jaluzelele prin geamul pe care mama îl lăsase întredeschis dimineață.

Ceasul arăta 6.47. Tot mai înspăimântat, m-am plimbat cu trupul înțepenit prin apartament, aprinzând toate luminile, chiar și lustra din sufragerie, pe care în general nu o foloseam, pentru că becurile erau prea puternice, orbitoare.

Din ușa dormitorului mamei am văzut o luminiță roșie clipind în întuneric. M-a inundat un val îmbătător de ușurare: m-am năpustit în jurul patului, am bâjbâit după butonul de pe robot și mi-au trebuit câteva secunde ca să-mi dau seama că vocea nu era a mamei, ci a unei femei de la serviciul ei, care suna inexplicabil de veselă. „Bună, Audrey, sunt Pru, voiam să văd ce mai faci. Ce nebunie astăzi! Fii atentă, a venit șpaltul pentru Pareja și trebuie să vorbim, dar s-a amânat termenul, deci nu-ți face griji, cel puțin deocamdată. Sper că te ții tare, scumpo, dă-mi un țâr când ai puțin timp.“

Am rămas acolo multă vreme, uitându-mă la robot după ce auzisem țiuitul de final. Apoi am ridicat un colț al jaluzelelor și am aruncat o privire pe stradă.

Era ora la care oamenii veneau acasă. Claxoanele gâgâiau slab pe carosabil. Aveam încă o durere de cap fioroasă și sentimentul (nou pentru mine pe atunci, dar, acum, din păcate, întru totul familiar) că mă trezisem mahmur, că uitasem și lăsasem nefăcute lucruri importante.

M-am întors în dormitorul mamei și, cu mâini tremurânde, am format numărul telefonului ei mobil, atât de repede că l-am greșit și a trebuit s-o iau de la capăt. Dar ea nu mi-a răspuns; a intrat robotul. Am lăsat un mesaj („Mamă, eu sunt, îmi fac griji, unde ești?“) și m-am așezat pe marginea patului ei cu capul în mâini.

De la etajele inferioare începuseră să se ridice mirosuri de mâncare. Din apartamentele vecine veneau voci tulburi, bufnete abstracte, cineva care închidea și deschidea niște sertare. Era târziu: oamenii se întorceau de la muncă, își lăsau gențile jos, își salutau pisicile și câinii, dădeau drumul la telejurnal, se pregăteau să iasă în oraș la cină. Ea unde era? Am încercat să mă gândesc la toate motivele care ar fi putut s-o rețină și n-am reușit să aflu, de fapt, nici unul – deși, cine știe, poate că o stradă pe undeva fusese închisă, și ea nu putuse ajunge acasă. Dar n-ar fi sunat?

Poate își pierduse telefonul? m-am gândit. Poate și-l spărsese? Poate i-l dăduse cuiva care avea mai multă nevoie de el?

Tăcerea apartamentului mă descuraja. Apa cânta în țevi, iar vântul înșelător făcea să clincăne jaluzelele. Nu făceam decât să stau inutil pe marginea patului ei, simțind că trebuia să fac ceva, așa că am sunat-o din nou și i-am mai lăsat un mesaj, de data asta incapabil să-mi rețin tremurul din voce: „Mamă, am uitat să spun, sunt acasă. Te rog, sună-mă imediat ce poți, bine?“ Apoi am sunat și am lăsat un mesaj pe robotul telefonului ei de la serviciu, pentru orice eventualitate.

Simțeam o gheară rece care îmi strângea pieptul tot mai tare. M-am întors în sufragerie și, după ce am rămas acolo câteva momente, m-am dus la panoul de pe peretele din bucătărie să