văd dacă nu-mi lăsase acolo vreun bilet, deși știam deja foarte bine că nu. Întors în sufragerie, m-am uitat pe fereastră la strada aglomerată de dedesubt. S-ar fi putut oare să dea o fugă până la magazin sau la farmacie, nevrând să mă trezească? Într-un fel, îmi venea să ies pe stradă s-o caut, dar era complet absurd să-mi închipui că aș fi putut-o depista în mulțimea de oameni de la orele de vârf și, în plus, dacă plecam din apartament, mi-era teamă că i-aș fi pierdut apelul.

Trecuse deja timpul la care portarii se schimbau. Când am sunat jos în hol, speram să dau de Carlos (cel mai în vârstă și mai demn dintre portari) sau, încă mai bine, de José, un dominican mătăhălos și vesel, preferatul meu. Dar, pentru un timp care mi se păru nesfârșit, nu-mi răspunse nimeni, până când o voce subțire, șovăitoare, străină parcă, spuse:

― Alo?

― José este?

― Nu, răspunse vocea. Nu. Sună mai târziu!

Era, mi-am dat seama, asiaticul cu o mutră veșnic speriată, cu ochelari de protecție și mănuși de cauciuc, care mânuia aparatul de ceruit podelele, ducea gunoiul și făcea tot felul de alte servicii mărunte în bloc. Portarii (care nu păreau să-i știe numele mai bine ca mine) îi spuneau „tipul cel nou“ și bodogăneau că administrația adusese pe cineva care nu vorbea nici engleză, nici spaniolă. Tot ce nu mergea bine în bloc era pus pe seama lui: tipul cel nou nu curăța ca lumea aleile de zăpadă, nu repartiza corespondența la cutii, nu făcea curățenie în curte cum ar fi trebuit.

― Sună mai târziu! spuse tipul cel nou cu speranță în glas.

― Nu, stați puțin! am spus când mi-am dat seama că vrea să închidă. Trebuie să vorbesc cu cineva.

Pauză nedumerită.

― Vă rog, mai sunteți? am spus. E o urgență.

― Bine, spuse vocea prudent, cu o intonație neterminată care îmi dădu speranță.

Îl auzeam răsuflând greu în tăcere.

― Sunt Theo Decker, am spus. Apartamentul 7C. V-am văzut de multe ori jos. Mama mea nu s-a întors acasă, și nu știu ce să fac.

Pauză lungă, perplexă.

― Șapte, repetă el, ca și cum ar fi fost singura parte din propoziție pe care o înțelesese.

― Mama mea, am repetat. Unde e Carlos? Nu mai e nimeni acolo?

― Scuze, mulțumesc, spuse el cu voce alarmată și închise.

Am închis și eu, într-o stare de agitație extremă, și, după câteva minute de încremenire în mijlocul sufrageriei, m-am dus și am pornit televizorul. Orașul era un haos total; podurile către cartierele periferice fuseseră închise, și am înțeles de ce Carlos și José nu reușiseră să ajungă la muncă, dar n-am văzut nimic care să mă facă să pricep ce ar fi putut-o reține pe mama. Am văzut un număr pe care îl puteam apela pentru persoane dispărute. L-am scris pe un colț de hârtie de ziar și am făcut o învoială cu mine însumi ca, dacă mama nu avea să se întoarcă în exact o jumătate de oră, să sun.

Faptul că notasem numărul mă făcu să mă simt mai bine. Cine știe de ce, eram încredințat că scrierea lui pe hârtie avea s-o facă pe mama să intre ca prin minune pe ușă. Dar, după ce trecură întâi patruzeci și cinci de minute, apoi o oră, și ea încă nu apăruse, am cedat până la urmă și am sunat (măsurând nervos camera cu pasul, rămânând cu un ochi la ecran în tot timpul cât telefonul zbârnâi, apoi cât am fost pus să aștept un operator – reclame la saltele, reclame la combine muzicale, livrări gratuite în cel mai scurt timp și fără nici un avans). În sfârșit, îmi răspunse o femeie energică, eficiența întruchipată. Își notă numele mamei, numărul de telefon de pe care sunam, spuse că mama nu era „pe lista ei“, dar că voi primi un apel dacă apărea. Abia după ce am pus receptorul în furcă îmi trecu prin cap s-o întreb despre ce fel de listă vorbise; și, după o perioadă nedefinită de șovăială în care am străbătut toate cele patru camere într-un circuit întortocheat, deschizând sertare, luând cărți din bibliotecă și lăsându-le care pe unde, pornind calculatorul mamei și încercând să văd ce găseam pe Google (nimic), am sunat din nou să întreb.

― Nu este pe lista de morți, îmi spuse a doua femeie cu care am stat de vorbă, pe un ton neobișnuit de relaxat. Și nici pe cea de răniți.

Am simțit că-mi vine inima la loc.

― Deci e teafără?

― Nu avem nici un fel de informații. V-ați lăsat numărul mai devreme, să vă putem suna noi?

Da, am răspuns, mi se spusese că voi primi un apel.

„Livrare și instalare gratuită“, îi dădea înainte televizorul. „Nu uitați să întrebați despre creditul nostru cu o perioadă de grație de șase luni.“

― Vă doresc noroc, spuse femeia și închise.

Nemișcarea din apartament era nefirească; nu reușea s-o izgonească nici măcar vorbăria zgomotoasă de la televizor. Douăzeci și unu de morți și alte „câteva zeci“ de răniți. Am încercat în van să-mi fac curaj cu numărul acesta: douăzeci și unu nu era așa de rău, nu? Douăzeci și unu ar fi fost un grup mic într-un cinematograf sau chiar într-un autobuz. Erau trei oameni mai puțin decât la ora mea de engleză. Dar curând, temeri și îndoieli noi