Oricât de mult mi-aș fi dorit să ies însă pe străzi și s-o caut, știam că trebuia să stau locului. Înțelegerea era să ne întâlnim acasă; asta fusese învoiala, bătută în cuie încă din școala primară, când primisem la ore un Manual de pregătire pentru situații de urgență, în care furnici ca din desenele animate, echipate cu măști de praf, adunau tot felul de resurse în perspectiva unui eventual dezastru nenumit. Dezlegasem cuvintele încrucișate și răspunsesem la chestionarele stupide („Care este îmbrăcămintea cea mai potrivită de împachetat într-o trusă pentru situații de urgență? A. Costum de baie B. Îmbrăcăminte în straturi C. Ghirlande de flori D. Folie de aluminiu“) și – împreună cu mama – concepusem un Plan Familial pentru Situații de Urgență. Al nostru era simplu: ne vedeam acasă. Iar dacă unul dintre noi nu putea să ajungă acasă, sunam. Dar, pe măsură ce timpul se târa mai departe, telefonul nu dădea nici un semn de viață, iar numărul morților la știri ajungea la douăzeci și doi și apoi la douăzeci și cinci, am hotărât să sun din nou la numărul de asistență al municipalității.

― Da, spuse cu o voce enervant de calmă femeia de la capătul firului, văd că ați mai sunat, mama dumneavoastră e trecută pe listă.

― Dar... poate e în spital sau pe undeva?

― S-ar putea. Mi-e teamă însă că nu pot să confirm. Cum spuneați că vă numiți? Vreți să vorbiți cu unul dintre consilierii noștri?

― La ce spital sunt duși răniții?

― Îmi pare rău, chiar nu pot să...

― Beth Israel? Lenox Hill?

― Depinde de răni. Sunt unii care au fost loviți la ochi, alții au arsuri, tot felul. Se fac operații peste tot în oraș...

― Și cei care au fost înregistrați morți cu câteva minute în urmă?

― Uitați ce este, vă înțeleg, aș vrea să vă ajut, dar nu am nici o Audrey Decker pe listă.

Mi-am aruncat nervos privirea prin sufragerie. Cartea mamei (Jane și Prudence, Barbara Pym53) cu fața în jos pe spătarul canapelei; unul dintre puloverele ei subțiri de cașmir pe brațul unui fotoliu. Avea de toate culorile; acesta era un bleu pal.

― Poate ar fi bine să mergeți până la Armurărie. Au organizat acolo ceva pentru familii – e mâncare, cafea caldă și aveți cu cine vorbi.

― Bine, dar eu vreau să știu dacă există morți care nu au fost încă identificați. Sau răniți.

― Vă înțeleg foarte bine. Chiar aș vrea să vă ajut, dar nu am cu ce. O să primiți un telefon de îndată ce avem informații concrete.

― Trebuie s-o găsesc pe mama! Vă rog! Probabil e într-un spital pe undeva! Nu puteți să-mi dați un sfat unde-aș putea s-o caut?

― Câți ani ai? întrebă femeia bănuitoare.

După câteva clipe bulversate de pauză, am închis. Am rămas să mă holbez năuc la telefon, simțindu-mă ușurat, dar vinovat totodată, ca și cum aș fi răsturnat un obiect și l-aș fi spart. Mi-am privit mâinile și le-am văzut tremurând și atunci mi-am dat seama – însă într-un mod impersonal, ca și cum aș fi observat că mi se descărcase bateria de la iPod – că nu mâncasem de ceva vreme. Niciodată în viață nu stătusem atât de mult fără să mănânc, doar atunci când avusesem un virus intestinal. Am deschis frigiderul, mi-am găsit cutia cu restul de lo mein54 din seara anterioară și l-am înfulecat la bar, singur și vulnerabil în strălucirea violentă a becului de deasupra. Deși aveam și niște foo yung de ouă și orez, i le-am lăsat mamei în caz că avea să-i fie foame când se întorcea. Era aproape miezul nopții: curând avea să fie prea târziu ca să mai poată comanda ceva de la magazin. După ce am terminat, am spălat furculița și vasele murdare de cafea de dimineață și am șters barul, pentru ca mama să nu mai aibă nimic de făcut când venea acasă: avea să fie mulțumită, mi-am spus, văzând că făcusem ordine în bucătărie pentru ea. Și avea să fie mulțumită (sau, cel puțin, așa îmi imaginam) că îi salvasem tabloul. Iar dacă s-ar fi înfuriat, puteam să-i explic.

Judecând după știrile de la televizor, se știa deja cine era vinovat de explozie; niște grupări pe care crainicii îi numeau, pe rând, „extremiști de dreapta“ și „teroriști interni“. Colaboraseră cu o firmă de mutări și depozitare; cu ajutorul unor complici necunoscuți din interiorul muzeului, ascunseseră explozibilul în platformele din lemn, goale pe dinăuntru, din magazinele expozițiilor, pe care erau expuse cărți poștale și albume de artă scoase la vânzare. Câțiva atacatori erau morți, alții se aflau în arestul poliției, unii scăpaseră. Comentatorii detaliau împrejurările, dar eu nu eram în stare să-i urmăresc.

Mă chinuiam acum să deschid sertarul lipicios din bucătărie care se blocase cu mult înainte de plecarea tatei; nu aveam în el decât rozete pentru prăjituri, niște țepușe pentru fondue și vreo două răzătoare de coajă de lămâie pe care nu le folosiserăm niciodată. Mama încerca de vreun an de zile să cheme pe cineva din bloc să-l repare (plus un mâner de ușă stricat, un robinet care curgea și alte câteva mărunțișuri agasante). Am scos un cuțit de unt și l-am vârât pe la marginile sertarului, atent să nu știrbesc și mai rău vopseaua. Forța exploziei îmi vibra încă adânc