în oase, ca un soi de ecou interior al vuietului din urechi; mai rău însă, aveam încă în nări mirosul de sânge, iar în gură gustul de sare și de cositor. (Urma să simt mirosul timp de câteva zile, deși nu știam asta pe atunci.)

În timp ce-mi făceam de lucru cu sertarul, m-am întrebat dacă n-ar trebui să sun pe cineva și, dacă da, pe cine. Mama era singură la părinți. Și, deși, teoretic vorbind, aveam doi bunici – pe tatăl și mama vitregă ai tatei, în Maryland –, n-aș fi știut cum să iau legătura cu ei. Relațiile dintre tata și mama lui vitregă, Dorothy, o nemțoaică din fosta Germanie Democrată care își câștigase traiul ca femeie de serviciu prin birouri înainte de a se mărita cu bunicul, erau în cel mai bun caz reci. (Tata, întotdeauna priceput să-i mimeze abil pe alții, o imita pe Dorothy cu un umor crud: un fel de matroană robotizată, cu buze strânse și mișcări spasmodice, și cu un accent à la Curd Jürgens din Bătălia Angliei55.) Dar, deși tata o antipatiza vizibil pe Dorothy, dușmanul său principal era Bunicu’ Decker: un bărbat înalt, gras, cu o înfățișare înspăimântătoare, cu obraji rumeni și păr negru (vopsit, înclin să cred), care purta o mulțime de jiletci și de stofe imprimate în culori vii și care credea cu strășnicie în bătaia administrată copiilor cu cureaua. „Nici o scofală“ era expresia esențială pe care o asociam cu Bunicu’ Decker – ca atunci când tata spunea: „Viața cu cretinul ăla nu era nici o scofală“ sau „Credeți-mă, la noi acasă masa de seară nu era nici o scofală“. Îi văzusem pe Bunicu’ Decker și pe Dorothy numai de două ori în viață, în două după-amieze tensionate în care mama, aplecată în față pe canapea, cu haina pe ea și geanta în poală, făcuse eforturi vitejești de a întreține o conversație, care se împotmoliseră însă toate ca într-o mlaștină. Principalul lucru pe care îl țineam minte erau zâmbetele forțate, mirosul greu de tutun de pipă cu aromă de cireșe și avertismentul nu tocmai prietenos al Bunicului Decker să-mi țin mâinile murdare departe de diorama lui feroviară (un sat din Alpi care ocupa o cameră întreagă și care, după spusele lui, valora zeci de mii de dolari).

Reușisem să îndoi lama cuțitului pentru unt înfigându-l prea adânc într-o latură a sertarului. Era unul dintre puținele cuțite bune ale mamei, un obiect de argint moștenit de la mama ei. Curajos, am încercat să-l îndrept la loc, mușcându-mi buzele și concentrându-mi toată voința, căci imagini fulgerătoare ale zilei continuau să-mi țâșnească sub pleoape, izbindu-mă parcă în față cu toată puterea. Dar încercarea de a nu mă mai gândi la ele era ca și cum mi-aș fi propus să nu mai visez la cai verzi pe pereți. Caii verzi pe pereți erau singurul lucru la care mă puteam gândi.

Sertarul se deschise pe neașteptate. M-am uitat la harababura dinăuntru: baterii ruginite, o răzătoare de brânză ruptă, formele pentru prăjituri pe care mama nu le mai folosise de când eram în clasa întâi, îngrămădite împreună cu pliante zdrențuite detaliind meniurile la pachet de la Viand, Shun Lee Palace și Delmonico’s. Am lăsat sertarul larg deschis, ca să fie primul lucru pe care mama avea să-l vadă la întoarcere, m-am dus la canapea, m-am învelit într-o pătură și m-am așezat în așa fel încât să am sub ochi ușa de la intrare.

Mintea mi se învârtejea. Lungă vreme, am stat tremurând, cu pupilele roșii în sclipirea televizorului, ale cărui umbre albăstrii pâlpâiau intermitent. Nu mai erau știri noi; vedeam aceleași imagini ale muzeului noaptea (arătând acum perfect normal, cu excepția benzii galbene care înconjura încă trotuarele, a gărzilor înarmate de la intrare și a zdrențelor de fum care se ridicau sporadic din acoperiș către cerul luminat de reflectoare).

Unde era mama? De ce nu venise încă acasă? Cu siguranță, avea să-mi dea o explicație foarte plauzibilă; totul avea să pară deodată derizoriu, iar îngrijorarea mea, cu totul prostească.

Încercând să mi-o scot din minte, mi-am concentrat atenția asupra unui interviu în reluare, care fusese transmis mai devreme în seara aceea. Un curator cu ochelari, într-o haină de tweed cu papion, vizibil afectat, se arăta revoltat că specialiștilor nu li se permitea accesul în muzeu ca să recupereze obiectele de artă.

― Da, spunea el, înțeleg că a fost scena unui atac terorist, dar aceste tablouri sunt foarte sensibile la schimbările din aer și de temperatură. Pot fi vătămate de apă, de substanțe chimice sau de fum. S-ar putea să se deterioreze chiar acum, în timp ce noi stăm de vorbă. Este extrem de important ca specialiștii în conservare și curatorii să poată intra în zonele cele mai afectate ca să evalueze pagubele cât mai curând...

Dintr-odată, sună telefonul – nefiresc de tare, ca un deșteptător care m-ar fi trezit din cel mai urât vis din viața mea. Nu pot descrie valul de ușurare pe care l-am simțit. M-am împiedicat și aproape am căzut în nas năpustindu-mă să înhaț receptorul. Eram sigur că e mama, dar am înghețat văzând pe ecranul aparatului inscripția: NYDoCFS56.

Departamentul pentru... ce anume? După un moment de zăpăceală, am răspuns:

― Alo?

― Bună ziua! se auzi o voce scăzută, de o blândețe care aproape mi-a dat fiori. Cu cine stau de vorbă?

― Theodore Decker, am spus, luat prin surprindere. Cine sunteți dumneavoastră?

― Bună, Theodore! Mă numesc Marjorie Beth Weinberg și lucrez la Direcția pentru Ocrotirea Copilului și a Familiei.

― Ce doriți? Ați sunat în legătură cu mama?

― Ești fiul lui