― E mama mea! Unde e? Cum se simte?

O pauză lungă – înspăimântătoare.

― Ce s-a întâmplat? am strigat. Unde e mama?

― Tatăl tău e acasă? Poți să mi-l dai la telefon?

― Tata nu poate vorbi. Ce s-a întâmplat?

― Îmi pare rău, dar e o urgență. Am neapărată nevoie să vorbesc cu tatăl tău, chiar acum.

― Și mama? am spus, ridicându-mă în picioare. Vă rog! Spuneți-mi unde e! Ce i s-a întâmplat?

― Theodore, nu ești singur, nu? E cineva cu tine?

― Nu, ceilalți au ieșit la o cafea, am spus, aruncând o privire înnebunită în jurul sufrageriei.

Balerini răsturnați sub un scaun. Zambile mov într-un ghiveci învelit în folie.

― Și tatăl tău a ieșit?

― Nu, tata doarme. Unde e mama? E rănită? Ce s-a întâmplat?

― Mă tem că va trebui să insist să-l trezești pe tatăl tău, Theodore.

― Nu se poate!

― E vorba de ceva foarte important.

― Nu poate să vorbească! De ce nu puteți să-mi spuneți ce s-a întâmplat?

― Bun, dacă tatăl tău nu e disponibil, poate e mai bine să-ți las numărul meu de telefon. Deși joasă și empatică, vocea îmi suna în ureche ca Hal, computerul din Odiseea spațială 2001. Te rog, transmite-i să ia legătura cu mine cât mai repede. Să mă sune, e foarte important.

După ce am închis, am rămas nemișcat multă vreme. Ceasul de pe cămin, pe care îl vedeam din locul meu de pe canapea, arăta două patruzeci și cinci noaptea. Nu fusesem niciodată singur și treaz la o asemenea oră. Sufrageria, de obicei atât de aerisită și deschisă, vibrând de prezența mamei, se contractase într-un spațiu rece și palid, ca o casă de vacanță iarna: pânzeturi fragile, covor aspru de sisal, abajururi de hârtie cumpărate din Chinatown și scaune prea mici și ușoare. Toată mobila părea fusiformă, aflată într-un echilibru precar, la limita nervozității. Îmi simțeam inima bătând, auzeam tictacul, foșnetele și șuierăturile în surdină ale blocului vechi și mătăhălos care picotea greoi în jurul meu. Toată lumea dormea. Chiar și claxoanele distante și zăngănitul întâmplător al câte unui camion pe Fifty-Seventh Street păreau discrete și nesigure, izolate, ca niște sunete venite de pe altă planetă.

Curând, știam, cerul avea să devină bleumarin; prima rază sfioasă și rece a zilei de aprilie avea să se furișeze în cameră. Camioanele de gunoi aveau să pornească a mugi și a durui pe străzi; păsările primăverii, să-și înceapă trilul în parc; deșteptătoarele, să țârâie în dormitoare în tot orașul. Băieți agățați de spatele camioanelor de livrări aveau să zvârle cu un plesnet teancuri groase de Times și Daily News pe trotuare, lângă chioșcurile de ziare. Mame și tați din toate cartierele aveau să se fâțâie ciufuliți prin case, în lenjerie de corp și halat, punând cafeaua la fiert, băgând prăjitorul în priză, sculându-și copiii pentru școală.

Iar eu – ce aveam să fac? În fundul sufletului eram paralizat, împietrit de disperare, ca șoarecii aceia care își pierd orice speranță în timpul experimentelor de laborator și se întind pe jos în labirint să moară de inaniție.

Am încercat să-mi adun gândurile. O vreme a părut chiar că, dacă stăteam nemișcat suficient de mult și așteptam, lucrurile ar fi putut cumva să se îndrepte. Obiectele din apartament se împleticeau sub privirea mea istovită: în jurul veiozei de pe birou clipea un halou incert; dungile tapetului păreau să palpite.

Am luat cartea de telefoane, am pus-o la loc. Ideea de a suna la poliție mă îngrozea. Și, oricum, ce-ar fi putut face poliția? Știam foarte bine de la televizor că o persoană trebuia să lipsească mai întâi douăzeci și patru de ore. Tocmai mă convinsesem că trebuia să plec în centru s-o caut pe mama, indiferent că era miez de noapte sau zi, la naiba cu Planul nostru Familial în caz de Urgență, când un bâzâit asurzitor (soneria de la ușă) sfâșie liniștea, și inima îmi sări în piept de bucurie.

Poticnindu-mă, alunecând în toate părțile până la ușă, am dibuit încuietoarea.

― Mamă? am spus, trăgând yala de sus, trântind ușa de perete – și în clipa aceea am simțit că sufletul mi se năruie – șase etaje până la parter.

În prag stăteau doi oameni pe care nu-i mai văzusem în viața mea: o coreeancă durdulie, cu o tunsoare scurtă și țepoasă, și un latino-american în cămașă și cravată, care semăna foarte bine cu Luis din Sesame Street. Nu aveau nimic amenințător, din contră; erau, în mod liniștitor, bondoci și de vârstă mijlocie, îmbrăcați ca niște profesori suplinitori, dar, cu toate că amândoi mă priveau cu o expresie binevoitoare, am înțeles din clipa în care am dat cu ochii de ei că viața mea, așa cum fusese până atunci, se încheiase.

50 Atlantic City este o stațiune în statul New Jersey (la aproximativ 200 de kilometri de New York), faimoasă drept „capitala jocurilor de noroc de pe Coasta de Est“.

51 Omletă de