52 „Nimic“ (în limba spaniolă în original).

53 Romancieră engleză (1913–1980) care a explorat deseori, cu ușoară ironie, teme feministe. Jane și Prudence datează din 1953.

54 Fel de mâncare de origine chinezească: tăieței cu legume și carne fierte, neamestecate, servite, în SUA, cel mai adesea cu sos de soia.

55 Film de război în care actorul german Curd Jürgens (1915–1982) joacă rolul baronului von Richter, personaj inspirat de ministrul nazist de externe, Joachim von Ribbentrop, fost ambasador al Germaniei în Marea Britanie în 1936–1938.

56 New York Department of Children and Family Services – Direcția pentru Ocrotirea Copilului și a Familiei a orașului New York.

PARK AVENUE

1

Lucrătorii de la primărie m-au așezat pe bancheta din spate a unei mașinuțe compacte și m-au luat cu ei la un restaurant în centru, lângă clădirea unde lucrau, un local fals somptuos, scânteind de oglinzi înclinate și de candelabre ieftine cumpărate din Chinatown. Odată ce ne-am așezat în separeu (ei doi pe o parte, eu pe cealaltă), au scos din genți niște mape cu foi și pixuri și au încercat să mă facă să mănânc micul dejun în timp ce ei își sorbeau cafeaua și îmi puneau întrebări. Afară era încă întuneric; orașul abia se trezea. Nu țin minte să fi plâns, nici să fi mâncat, deși chiar și acum, după atâția ani, simt în nări mirosul ouălor jumări pe care le-au comandat pentru mine; amintirea mormanului aburind din farfurie îmi întoarce încă stomacul pe dos.

Restaurantul era aproape gol. Câțiva picoli somnoroși despachetau cutii cu chifle și brioșe după tejghea. O ceată de băieți și fete veniți din club, cu ochii mânjiți de creion, se înghesuia într-un separau nu departe de noi. Îmi amintesc că i-am privit țintă, agățându-mă de ei cu o atenție disperată – un băiat asudat într-o jachetă fără guler, o fată cu haina udă și murdară și cu șuvițe roz în păr –, la fel cum m-am uitat la o doamnă în vârstă, complet machiată și îmbrăcată într-o haină de blană mult prea călduroasă pentru vremea de afară, care ședea singură la bar, mâncând o felie de plăcintă cu mere.

Oamenii de la primărie – care doar că nu m-au scuturat și nu mi-au pocnit din degete sub nas ca să-mi atragă atenția – păreau să înțeleagă cât de puțin îmi doream să ascult ceea ce țineau ei să-mi spună. S-au aplecat pe rând deasupra mesei și au repetat ceea ce eu nu voiam să aud. Mama era moartă. Fusese lovită în cap de molozul azvârlit în toate părțile. Murise pe loc. Le părea rău că trebuia să-mi dea această veste, era partea cea mai ingrată a muncii lor, dar chiar era neapărată nevoie ca eu să înțeleg ce se întâmplase. Mama era moartă, și trupul ei neînsuflețit se afla la New York Hospital. Înțelesesem?

― Da, am spus, după o lungă pauză, când mi-am dat seama că se așteptau să le răspund.

Nu puteam împăca uzul insistent și direct al cuvintelor „moarte“ și „moartă“ cu vocile lor cumpătate, cu hainele lor sobre de poliester, cu muzica pop spaniolă de la radio și cu anunțurile vivace din spatele barului (Cocteil de fructe proaspete, Delicii la dietă, Încercați hamburgerul nostru de curcan!).

― Fritas? întrebă chelnerul, apărând lângă masa noastră cu un platou de cartofi prăjiți.

Amândoi companionii mei părură surprinși; bărbatul (ne spunem numai pe numele mici: Enrique) zise ceva în spaniolă și arătă câteva mese mai încolo, unde grupul de tineri făcea deja semne.

Eu stăteam în stare de șoc, cu ochii injectați, în fața farfuriei cu ouă jumări pe jumătate sleite și abia dacă puteam concepe aspectele practice ale situației mele. În lumina a ceea ce se întâmplase, întrebările celor doi despre tata păreau într-atât de irelevante, încât abia dacă înțelegeam de ce continuau să mă chestioneze așa de insistent despre el.

― Deci, când l-ai văzut ultima oară? spuse doamna, care mă rugase de mai multe ori să-i spun pe numele mic (am tot încercat să mi-l amintesc și nu pot).

Îi văd însă parcă și acum mâinile dolofane una peste alta pe masă și nuanța tulburătoare de ojă de pe unghii: o culoare argintiu-cenușie, ceva între bleu și culoarea levănțicii.

― Aproximativ? mă îndemnă Enrique. Deci, tatăl tău?

― Nu trebuie să fii exact, spuse femeia. Când crezi că l-ai văzut ultima dată?

― Hm, am spus – trebuia să fac un efort să gândesc –, cândva toamna trecută, poate.

Moartea mamei părea încă o greșeală care ar fi putut fi cumva îndreptată dacă mă