― Octombrie? Septembrie? continuă femeia cu glas blând, pentru că nu-i răspunsesem.

Capul mă durea atât de rău, încât îmi venea să plâng de fiecare dată când îl întorceam, deși suferința aceasta era cea mai mică problemă cu care mă confruntam.

― Nu știu, am spus. După începutul școlii.

― Deci septembrie, în cazul ăsta? întrebă Enrique, ridicând privirea în timp ce își nota ceva pe foi.

Avea înfățișare de dur – un bărbat stânjenit de costum și cravată, ca un antrenor sportiv care luase proporții –, dar tonul lui transmitea mesajul liniștitor al universului de la nouă la cinci: sisteme de îndosariere în fișete, birouri mochetate, afacerile curente din Manhattan.

― Și, de atunci, nu ați mai comunicat în nici un fel?

― Spune-ne un prieten apropiat sau un amic care să știe cum să dea de el, zise doamna, aplecându-se înainte cu un gest matern.

Întrebarea mă făcu să tresar. Nu cunoșteam pe nimeni. Simpla sugestie că tata ar fi avut amici (cu atât mai puțin „prieteni apropiați“) presupunea o înțelegere atât de profund greșită a personalității lui, încât n-am știut cum să răspund.

Abia după ce farfuriile ne-au fost luate din față, în acalmia stridentă de după terminarea mesei, când nimeni nu se ridica încă să plece, mi s-a năzărit deodată încotro băteau toate întrebările lor aparent irelevante despre tata, despre bunicii Decker (din Maryland – nu-mi puteam aminti orașul, un soi de suburbie semirurală din spatele unui Home Depot57) și despre unchii și mătușile inexistente. Eram un copil minor fără tutore. Trebuia să fiu scos imediat din casa mea (din „mediu“, cum îi tot spuneau ei). Până când luau legătura cu bunicii mei, municipalitatea trebuia să intervină.

― Dar ce-o să faceți cu mine? am întrebat pentru a doua oară, împingându-mi scaunul în spate, cu vocea ușor răgușită de panică.

Totul păruse foarte prietenesc acasă, când oprisem televizorul și plecasem cu ei, la o gustare, după spusele lor. Nimeni nu pomenise nimic despre faptul că aveam să fiu luat de acasă.

Enrique își privi foile din mână.

― Ei, Theo... – îmi tot pronunța numele „Teo“ (amândoi, de fapt), deși nu era corect – ești minor și ai nevoie imediată de tutelă. Va trebui să fii plasat în custodia cuiva în regim de urgență.

― În custodia cuiva?

Mi-am simțit stomacul strângându-mi-se brusc cât o nucă; nu mai vedeam decât săli de tribunal, cămine cu ușile încuiate, terenuri de baschet înconjurate de garduri din sârmă ghimpată.

― Bun, atunci să zicem în „grija“ cuiva. Și asta numai până când bunicul și bunica ta...

― Stați puțin! am spus, copleșit de repeziciunea cu care lucrurile scăpau de sub control, de presupunerea falsă, sugerată de cuvintele „bunica“ și „bunicul“, că în relația mea cu ei ar fi putut fi vorba de căldură sau de familiaritate.

― Va trebui doar să te aranjăm undeva până dăm de ei, spuse femeia, aplecându-se spre mine. Răsuflarea îi mirosea a mentă, dar avea un foarte vag iz subliminal de usturoi. Știm cât de greu trebuie să-ți fie, dar n-ai de ce să te sperii. Misiunea noastră este să ne îngrijim de siguranța ta până când luăm legătura cu cei care te iubesc și cărora le pasă de tine.

Era prea groaznic ca să fie adevărat. M-am uitat țintă la fețele celor doi oameni așezați în fața mea pe banchetă, pământii în lumina artificală. Chiar și numai ideea că Bunicu’ Decker și Dorothy ar fi fost oameni cărora să le pese de mine era absurdă.

― Dar ce-o să-mi faceți?

― Misiunea noastră principală, spuse Enrique, este să te ajutăm să găsești pe cineva competent care să aibă grijă de tine pentru moment. Cineva care să colaboreze pe deplin cu instituțiile statului, ca să putem implementa împreună planul privitor la soarta ta pe mai departe.

Eforturile lor concertate de a mă liniști – vocile calme și figurile pline de compasiune și de decență – mă alarmau tot mai mult.

― Încetați! am spus, smucindu-mă din fața femeii, care se întinsese peste masă și încerca să mă ia afectuos de mână.

― Teo, fii atent! Dă-mi voie să-ți explic ceva! N-a spus nimeni nimic despre detenție sau despre vreo casă de corecție...

― Atunci?

― Custodie temporară. Asta nu înseamnă decât că vei fi dus într-un loc sigur, în care anumite persoane vor acționa pe post de tutori în numele statului...

― Și dacă nu vreau să merg? am vociferat, atât de tare, încât ceilalți clienți s-au întors, fixându-mă cu privirea.

― Uite ce-i, spuse Enrique, lăsându-se pe spate și făcând semn chelnerului să mai aducă niște cafea. Municipalitatea are spații speciale autorizate pentru minori aflați în situații de criză. Sunt instituții de foarte bună calitate. Și, pe moment, asta e numai una dintre opțiunile pe care le avem în vedere. Pentru că, în multe cazuri ca al tău...

― Nu vreau să merg într-un centru de plasament!

― Puștiule, sunt sigură că nu vrei, zise tare fata cu șuvițe roz de la masa vecină.

Cu puțin timp în urmă, New York Post răsucise pe toate părțile povestea lui Johntay și Keshawn Divens, doi gemeni de unsprezece ani care fuseseră violați de tatăl lor adoptiv