Enrique se prefăcu a nu fi auzit.

― Noi nu vrem decât să te ajutăm, spuse el, punându-și deasupra mâna care fusese dedesubt, pe tăblia mesei. Și vom lua în considerare și alte alternative dacă sunt sigure și dacă avem convingerea că ele îți satisfac nevoile firești.

― Nu mi-ați spus niciodată că nu mă mai pot întoarce acasă!

― E drept că instituțiile municipale sunt supraaglomerate – sí, gracias, i se adresă el chelnerului care venise să-i umple din nou cana. Iar uneori se pot face și alte aranjamente dacă primim aprobare temporară, mai ales într-o situație ca a ta.

― Ce vrea să spună e că... Femeia bătu cu unghia în masă ca să-mi atragă atenția. Nu e musai să intri în sistemul instituțiilor de stat dacă există cineva care ar putea veni să stea cu tine o vreme. Sau invers.

― O vreme? am repetat.

Era singura parte a propoziției pe care o recepționasem.

― De pildă, poate există cineva pe care am putea să-l sunăm, la care te-ai simți bine să stai o zi sau două. Poate un profesor? Sau un prieten de familie?

Fără să stau mult pe gânduri, le-am dat numărul de telefon al vechiului meu prieten Andy Barbour, cel dintâi care mi-a venit în minte, poate pentru că fusese primul număr de telefon, în afară de al meu, pe care îl învățasem pe de rost. Deși eu și Andy fuseserăm prieteni buni în școala primară (filme, dormit unul la altul, ore de orientare turistică vara în Central Park), încă nu-mi dau seama exact de ce mi-a venit mai întâi pe buze numele lui, pentru că nu mai eram amici așa de buni. Relațiile se răciseră la începutul gimnaziului; abia dacă-l mai văzusem de luni de zile.

― Barbour cu u, da? întrebă Enrique, notându-și numele. Cine sunt oamenii ăștia? Prieteni?

Da, am răspuns, îi cunoșteam, practic, de o viață. Locuiau pe Park Avenue. Andy fusese prietenul meu cel mai bun din clasa a treia.

― Tatăl lui are o slujbă importantă pe Wall Street, am spus – și am tăcut.

Tocmai îmi trecuse prin minte faptul că tatăl lui Andy petrecuse o perioadă necunoscută de timp într-un spital de boli mintale din Connecticut, pe motiv de „epuizare nervoasă“.

― Iar mama?

― E bună prietenă cu mama mea. (Aproape adevărat, deși nu chiar; cu toate că erau în termeni absolut amicali, mama nu avea nici pe departe averea sau relațiile indispensabile pentru o viață socială atât de activă precum a doamnei Barbour.)

― Nu, vreau să spun, ea cu ce se ocupă?

― Activități caritabile, am spus, după o pauză dezorientată. De pildă, expoziția de antichități de la Armurărie.

― Deci, stă practic acasă?

Am dat din cap, fericit că Enrique îmi furnizase expresia atât de necesară, care, deși, teoretic vorbind, adevărată, n-ar fi fost probabil folosită de nimeni în privința doamnei Barbour.

Enrique se semnă cu o înfloritură.

― O să cercetăm situația. Nu pot să-ți promit nimic, zise, închizându-și pixul cu un clinchet și prinzându-l înapoi în buzunar. Dar în mod cert putem să te lăsăm la familia aceasta timp de câteva ore, dacă acolo vrei să mergi.

Își făcu loc afară din separeu și ieși din restaurant. Prin vitrina din față l-am văzut măsurând cu pași mari trotuarul, vorbind la telefon cu un deget în ureche. Formă apoi un alt număr și vorbi mult mai scurt. Urmă o scurtă oprire acasă – mai puțin de cinci minute, doar cât să-mi înșfac geanta de școală și câteva articole de îmbrăcăminte alese impulsiv și fără prea multă chibzuință – și apoi, din nou în mașina lor („ți-ai pus centura în spate?“), cu obrazul lipit de geamul rece, privind semafoarele care se schimbau în verde pe tot culoarul, pustiu la revărsatul zorilor, al lui Park Avenue.

Andy locuia undeva pe străzile Sixty și ceva, aproape de Seventieth, într-una dintre clădirile vechi de lux de pe Park Avenue, al cărei hol de la intrare părea luat direct dintr-un film cu Dick Powell59, iar portarii erau încă în mare parte irlandezi60. Familia lui locuia acolo dintotdeauna, și s-a întâmplat să mi-l amintesc pe tipul care ne-a întâmpinat la ușă: Kenneth, portarul de la miezul nopții. Era mai tânăr decât toți ceilalți, palid ca ceara și prost bărbierit, deseori puțintel cam greu de cap din cauza serviciului de noapte. Deși era un tip agreabil – ne reparase uneori mingi de fotbal mie și lui Andy și ne dăduse sfaturi prietenești despre ce să facem cu bătăușii de la școală –, în clădire i se dusese vestea că-i cam plăcea să tragă la măsea; și, în timp ce se dădea într-o parte ca să ne facă loc să intrăm pe ușile somptuoase și-mi aruncă prima privire din numeroasa serie „Doamne, Dumnezeule, puștiule, îmi pare nespus de rău“ pe care aveam s-o primesc în lunile următoare, am mirosit în el acreala berii și a somnului.

― Domnii vă așteaptă, le spuse el celor doi funcționari care veniseră cu mine. Urcați, vă rog!

2

Domnul Barbour fu cel care deschise ușa: mai întâi doar cât să-și scoată nasul, apoi complet.

― Bună dimineața! spuse el, dându-se înapoi.