Arăta vag ciudat, avea ceva palid și argintiu în înfățișare, ca și cum tratamentul care-i fusese aplicat în „ferma de sonați“ (cum o numea el) îl făcuse incandescent; ochii de un cenușiu bizar și instabil și părul complet alb îl făceau să pară mai bătrân decât era de fapt, până când observai că fața îi era tânără și rozalie, chiar băiețească. Obrajii rumeni și nasul lung, de modă veche, în combinație cu părul albit prematur, îi dădeau aspectul agreabil al unui părinte mai mic al națiunii, vreun membru minor al Congresului Continental61 teleportat în secolul al XXI-lea. Purta ceea ce păreau a fi hainele de serviciu de cu o zi înainte: o cămașă boțită și pantaloni de costum scumpi, care arătau de parcă abia îi culesese de pe podeaua dormitorului.

― Intrați! spuse sprinten, frecându-și ochiul cu pumnul. Bună, dragule! mi se adresă mie – și cuvântul „dragule“ mă surprinse cu totul, chiar și în starea de dezorientare în care eram.

Porni lipăind desculț înaintea noastră, prin vestibulul pavat cu marmură. În față, în salonul bogat decorat (numai cinz lustruit și vase chinezești), părea să fie mai degrabă miezul nopții decât dimineață: lămpi cu abajururi de mătase, care ardeau discret, tablouri mari și întunecate reprezentând bătălii navale și draperii trase în calea luminii matinale. Acolo, lângă micul pian și un aranjament floral cât un geamantan, stătea doamna Barbour într-un halat care mătura podelele, turnând cafea în câteva cești pe o tavă de argint.

În timp ce se întorcea să ne salute, i-am simțit pe însoțitorii mei inspectând pe furiș apartamentul – și pe ea. Doamna Barbour, atât de calmă, de blondă și de monotonă, încât uneori părea golită de sânge, provenea dintr-o familie din înalta societate de veche viță olandeză. Era o capodoperă a stăpânirii de sine; nimic n-o tulbura vreodată, nici n-o enerva, și, deși nu era frumoasă, calmul ei exercita magnetismul irezistibil al frumuseții – o liniște atât de plină de forță, încât moleculele se realiniau în jurul ei atunci când intra într-o încăpere. Ca un desen de modă trezit la viață, întorcea capetele oriunde ar fi mers, alunecând cu pas impasibil, fără să observe, în aparență, turbulența pe care o crea în urmă; avea ochii mult depărtați unul de altul, urechile mici așezate sus, foarte apropiate de cap, iar trupul îi era subțire și cu talia lungă, ca al unei nevăstuici elegante. (Andy avea și el aceste trăsături, dar în proporții dezagreabile, fără grația ei suplă de hermină.)

În trecut, aerul ei rezervat (sau răceala ei, după gustul fiecăruia) mă făcuse câteodată să nu mă simt în largul meu, dar în dimineața aceea i-am fost recunoscător pentru sângele rece de care dădea dovadă.

― Bună! O să stai în cameră cu Andy, îmi spuse, fără s-o mai lungească. Cred că nu s-a sculat încă pentru școală. Dacă vrei să te întinzi un pic, poți să te duci în camera lui Platt. Platt era fratele mai mare al lui Andy, plecat la universitate. Știi unde e, nu?

Am răspuns că da.

― Ți-e foame?

― Nu.

― Bun, atunci. Să ne spui cu ce te putem ajuta.

Mi-am dat seama că toată lumea se uita la mine. Aveam o durere de cap mai vastă decât întreaga cameră. În oglinda circulară de deasupra capului doamnei Barbour am văzut întrega scenă reprodusă într-o miniatură năstrușnică: vasele chinezești, tava cu cafele, companionii mei stingheriți etc. etc.

Până la urmă, domnul Barbour a fost cel care a rupt vraja.

― Hai, atunci, vino să arunci ancora! îmi spuse, plesnindu-mă peste umăr și conducându-mă cu o mână fermă afară din cameră. Nu, aici, în spate, pe aici, la pupa, la pupa! Chiar aici.

Singura dată când pusesem piciorul în camera lui, cu câțiva ani înainte, Platt – campion de lacrosse și cam psihopat – ne amenințase pe mine și pe Andy că ne bate până ne sună apa-n cap. Pe vremea când era acasă, stătea acolo tot timpul cu ușa închisă (și, îmi spunea Andy, fuma iarbă). Acum toate posterele lui dispăruseră, iar camera era foarte curată și pustie, pentru că el plecase la Groton62. Rămăseseră câteva gantere, vrafuri de National Geographic vechi, un acvariu gol. Închizând și deschizând sertare, domnul Barbour bolborosea ceva:

― Hai să vedem ce-i aici, nu? Cearșafuri. Și... tot cearșafuri. Mi-e teamă că nu prea mai intru aici, sper din tot sufletul să mă scuzi... ah! Slipuri! N-o să avem nevoie de astea dimineață, nu?

Dibuind într-un al treilea sertar, scoase în cele din urmă la lumină o pijama nouă de flanel, cu eticheta încă pe ea, oribil de urâtă, cu niște reni pe un fond albastru electric – nici o mirare că nu fusese purtată până atunci.

― Bun, prin urmare, spuse, trecându-și mâna prin păr și îndreptându-și ochii neliniștit spre ieșire. Te las să te odihnești. Urâtă treabă, Dumnezeule mare, cumplită! Cred că te simți groaznic. Un somn zdravăn o să-ți prindă cum nu se poate mai bine. Ești obosit? întrebă, scrutându-mă cu privirea.

Obosit? Eram perfect treaz, și totuși, pe de altă parte, atât de amorțit și parcă despărțit de lume printr-un perete de sticlă, căzut în stare de comă.

― Vrei mai degrabă să-ți ținem companie? Vrei să fac focul în cealaltă cameră? Spune-mi dacă vrei ceva.

La întrebarea aceasta, am simțit un val brusc de deznădejde, căci, oricât de rău mi-ar fi fost, domnul Barbour n-ar fi putut face nimic pentru mine, și, după fața lui, mi-am dat seama că