― Suntem în camera de alături, dacă ai nevoie de ceva – adică, eu am să plec curând la serviciu, dar va fi cineva... Privirea palidă i se roti scurt prin cameră, apoi se întoarse la mine. Poate nu fac bine, dar, date fiind împrejurările, nu văd nimic rău în a-ți turna ceea ce tatăl meu obișnuia să numească „un dram de alcool“. Dacă se întâmplă să-ți dorești așa ceva. Ceea ce nu e cazul, adăugă el grăbit, observându-mi deruta. Nu, nu, e cu totul nepotrivit. Ignoră-mă, nu contează!

Veni mai aproape, și, preț de o clipă stingherită, am crezut că avea să mă atingă sau să mă îmbrățișeze. Dar, în loc de asta, el bătu din palme și și le frecă viguros.

― În orice caz. Ne bucurăm să te avem printre noi și sper că te vei simți aici cât se va putea de bine. Te rog să vorbești deschis dacă ai nevoie de ceva, da?

Abia ieșise, când am auzit niște murmure dincolo de ușă. Apoi un ciocănit.

― A venit cineva să te vadă, spuse doamna Barbour și se retrase.

În cameră intră cu pași greoi Andy: clipind des, abia punându-și ochelarii. Se vedea că fusese trezit și luat aproape pe sus din pat. Se așeză alături, pe patul lui Platt, care scârțâi din arcuri, uitându-se nu la mine, ci la peretele din față.

Își drese vocea și-și împinse cu degetul ochelarii pe nas. Urmă o tăcere lungă. Caloriferul clănțăni grăbit și sâsâi. Părinții lui se repeziseră să iasă din cameră de parcă ar fi auzit alarma de incendiu.

― Uf! spuse el după câteva momente, cu o voce straniu de plată. Cred că ești dat peste cap.

― Dap, am spus.

Și am rămas unul lângă altul în tăcere, cu privirea pironită asupra pereților verde-închis ai camerei lui Platt și a dreptunghiurilor conturate cu scoci unde fuseseră cândva posterele. Ce altceva am fi putut spune?

3

Chiar și acum, amintirea momentelor acelora mă umple de o senzație de sufocare, de completă deznădejde. Totul era groaznic. Oamenii îmi ofereau băuturi reci, pulovere în plus, mâncare pe care nu o puteam înghiți: banane, brioșe, sendvișuri, înghețată. Spuneam „da“ sau „nu“ când mi se vorbea și o mare parte din timp stăteam cu ochii în pământ pentru ca ceilalți să nu-și dea seama că plânsesem.

Deși apartamentul familiei Barbour era uriaș după standardele newyorkeze, se afla la un etaj inferior și era practic lipsit de lumină, chiar și pe partea cu Park Avenue. Deși nu era niciodată noapte propriu-zisă, dar nici tocmai zi, strălucirea luminii de veioză pe fundalul lemnului de stejar lustruit crea o atmosferă de convivialitate și de siguranță ca într-un club select. Unii prieteni ai familiei îl numeau „îngrozitorium“, iar tatăl meu, care venise o dată sau de două ori să mă ia după o noapte dormită la Andy, îi spusese „Frank E. Campbell“, după firma de pompe funebre63. Acum însă găseam mângâiere în semiîntunericul somptuos, opulent, antebelic, în care era ușor să te retragi dacă nu aveai chef să vorbești sau să te lași studiat.

Oamenii veneau să mă vadă – funcționarii răspunzători de soarta mea, bineînțeles, un psihiatru gratis care-mi fusese trimis de către municipalitate, dar și foști colegi de serviciu ai mamei (dintre care pe unii, precum Mathilde, mă pricepusem în mod remarcabil să-i imit ca s-o fac pe mama să râdă), plus o mulțime de prieteni de-ai ei de la Universitatea din New York și de pe vremea când fusese fotomodel. Veniră un actor semifaimos pe nume Jed, care uneori petrecea Ziua Recunoștinței împreună cu noi („Mama ta a fost regina Universului, din punctul meu de vedere“), și o femeie pe nume Kika, cu un vag aer punk într-o haină portocalie, care îmi povesti cum ea și mama, leftere în East Village, organizaseră o petrecere extrem de reușită pentru doisprezece oameni cu mai puțin de douăzeci de dolari (aprovizionată, printre altele, cu pliculețe de zahăr și pachețele de frișcă șterpelite dintr-o cafenea și cu condimente culese pe furiș din jardiniera de la fereastra unui vecin). Annette – văduvă de pompier, trecută de șaptezeci de ani, fostă vecină a mamei în Lower East Side – apăru cu o cutie de biscuiți cu muguri de pin de la brutăria italiană din zona unde ea și mama locuiseră cândva, aceiași pe care ni-i aducea de fiecare dată când ne făcea câte o vizită în Sutton Place. Veni apoi Cinzia, fosta noastră menajeră, care izbucni în plâns când mă văzu și îmi ceru o fotografie a mamei pe care s-o poată păstra în portmoneu.

Doamna Barbour întrerupea aceste vizite dacă durau prea mult pe motiv că oboseam repede, dar și – am impresia – pentru că nu răbda ca oameni precum Cinzia sau Kika să-i monopolizeze sufrageria pe perioade nedeterminate de timp. După aproximativ patruzeci și cinci de minute venea și rămânea în picioare în cadrul ușii. Iar dacă ei nu înțelegeau aluzia, lua inițiativa și le mulțumea că veniseră – perfect politicos, dar într-un fel care îi făcea pe oaspeți să priceapă că li se scursese timpul și să se scoale de pe canapea. (Vocea ei, ca și a lui Andy, era seacă și infinit distantă; chiar și când stătea exact lângă tine suna de parcă ți-ar fi transmis mesaje de pe Alpha Centauri.)

În jurul și peste capul meu, viața casei mergea mai departe. Soneria suna foarte des în fiecare zi: menajere, bone, curieri, meditatori, profesorul de pian, doamne din societatea înaltă și întreprinzători înțoliți la patru ace care veneau în legătură cu organizațiile caritabile ale doamnei Barbour. Frații