mai mici ai lui Andy, Toddy și Kitsey, traversau în grabă camerele crepusculare împreună cu prietenii lor de școală. Deseori, după-amiaza, femei mirosind a parfum, cu sacoșe elegante de cumpărături pe braț, se opreau pentru scurt timp la o cafea și un ceai; seara, cupluri îmbrăcate ca de dineu se întruneau la șpriț în sufragerie, unde în fiecare săptămână erau livrate alte aranjamente florale de la o florărie de fițe de pe Madison Avenue și unde ultimele numere din Architectural Digest și New Yorker zăceau într-o dezordine studiată pe măsuța de cafea.

Presupunând că domnului și doamnei Barbour nu le surâsese deloc ideea de a se pricopsi cu încă un copil într-un timp atât de scurt, au fost suficient de eleganți să n-o arate. Mama lui Andy, cu bijuteriile ei discrete și zâmbetul ușor absent – genul de femeie care și-ar fi permis să discute personal cu primarul dacă avea nevoie să i se facă un serviciu –, părea să opereze cumva ocolind constrângerile birocrației newyorkeze. Chiar și în starea mea de debusolare și suferință, tot am avut sentimentul că trăgea sfori în culise, ușurându-mi situația, apărându-mă de laturile mai dure ale sistemului de protecție socială și – acum sunt aproape încredințat – de presă. Apelurile insistente de pe telefonul fix erau transferate direct pe telefonul ei mobil. Urmau conversații cu voce scăzută, instrucțiuni date portarilor. După ce dădu într-o zi peste Enrique chestionându-mă neobosit, într-unul dintre interogatoriile lui, cam pe unde credeam că ar fi fost de găsit tatăl meu – interogatorii care deseori mă făceau aproape să izbucnesc în plâns, căci la fel de bine ar fi putut să mă întrebe unde erau amplasate rachetele americane din Pakistan –, doamna Barbour mă trimise afară din cameră și apoi, cu o voce controlată și monotonă, puse punct anchetei („Mi se pare evident că băiatul nu știe unde se află tatăl, și nici mama nu știa... Da, știu că vreți să-l găsiți, dar este limpede că omul nu vrea să fie găsit, și-a luat măsuri ca să nu fie găsit... Nu plătea pensie alimentară, a lăsat o grămadă de datorii, a dispărut practic din oraș fără o vorbă, așa că, sincer, nu-mi dau seama ce încercați dumneavoastră să obțineți luând legătura cu acest părinte exemplar și stâlp al societății, și... Da, da, categoric, dar, dacă nu l-au putut găsi propriii lui creditori și dacă nici instituția dumneavoastră n-a reușit, nu mi-e clar ce ați avea de câștigat pisând copilul la nesfârșit, nu credeți? Ne putem învoi ca asta să nu se mai întâmple?“)

Anumite aspecte ale legii marțiale impuse de la sosirea mea încurcaseră anumite socoteli din casă: menajerele nu mai aveau, de pildă, voie să asculte Ten Ten WINS, postul de radio de știri, în timp ce lucrau („Nu, nu“, spuse Etta, bucătăreasa, aruncându-mi o privire de avertizare, într-o zi când una dintre ele încercă să deschidă radioul), iar diminețile, New York Times era dus imediat domnului Barbour, fără ca ceilalți membri ai familiei să mai apuce să-l citească. Era vădit că nu acesta fusese obiceiul înainte – „Iarăși a luat cineva ziarul“, se plângea Kitsey, sora mai mică a lui Andy, până să fie redusă la o tăcere vinovată de o privire a mamei sale –, și curând mi-am dat seama că ziarul începuse să dispară în biroul domnului Barbour pentru că includea informații pe care se considera că e mai bine să nu le aflu.

Din fericire, Andy, care fusese și altă dată tovarășul meu la nevoie, înțelegea că ultimul lucru pe care aș fi vrut să-l fac era să vorbesc. În primele zile fu învoit de la școală ca să poată sta acasă cu mine. În camera lui înăbușitoare, cu tapet ecosez și paturi suprapuse, stăteam aplecați deasupra tablei de șah, și Andy juca pentru amândoi, căci eu, în ceața minții mele, abia dacă-mi aminteam cum să mișc piesele.

― Bun, spunea el, împingându-și ochelarii pe nas. Așa deci. Ești sigur că asta vrei să faci?

― Ce anume?

― A, am înțeles, spunea Andy cu vocea aceea subțiratică, enervantă, care îi făcuse pe atâția colegi mai duri să-l îmbrâncească pe trotuar în fața școlii de-a lungul anilor. Tura ți-este în pericol, foarte adevărat, dar te-aș sfătui să te uiți mai atent la regină – nu, nu, regina. D5.

Trebuia să mă cheme pe nume ca să mă aducă la realitate. Retrăiam la nesfârșit momentele când eu și mama alergaserăm în sus pe treptele muzeului. Umbrela ei în dungi. Ploaia care plesnea străzile și ne intra în ochi. Știam că ceea ce se întâmplase fusese irevocabil, dar în același timp părea că trebuie să existe o cale de a mă întoarce pe strada aceea ploioasă și de a face ca totul să se desfășoare altfel.

― Zilele trecute, spuse Andy, cineva, cred că Malcolm nu-știu-cum sau un alt scriitor cică respectat – oricum, a făcut mare vâlvă zilele trecute în Science Times cu un articol unde scria că există mai multe posibile jocuri de șah decât fire de nisip în toată lumea. Mi se pare ridicol ca un colaborator al unui ziar atât de important să simtă nevoia să brodeze atât pe marginea unui lucru la mintea cocoșului.

― Da, am spus, ridicându-mă cu greu la suprafața gândurilor.

― Cine nu știe că firele de nisip din lume, oricât de multe, sunt totuși în număr finit? E absurd să te apuci să comentezi o chestiune atât de trivială, și s-o mai și faci știre de ultimă oră! S-o lansezi așa în eter, ca și cum ar fi o treabă cunoscută numai de inițiați!

În școala primară, eu și Andy ne împrieteniserăm în împrejurări relativ