traumatizante, după ce primiserăm permisiunea să sărim un an în urma rezultatelor la testele naționale. Acum toată lumea părea să fie de acord că decizia fusese o greșeală în cazul amândurora, deși din motive diferite. În anul acela, împleticindu-ne printre băieți mai mari și mai solizi decât noi, care ne puneau piedică, ne împingeau și ne trânteau ușile dulapurilor peste mâini, care ne rupeau paginile cu tema pentru acasă și scuipau în laptele nostru, care ne numeau „agarici“, și „păcălici“, și „de căcat“ (firesc, din păcate, pentru cineva cu numele de familie Decker), în timpul acelui an (al robiei noastre babiloniene, cum o numea Andy cu vocea lui slabă și ursuză), ne căzniserăm umăr la umăr ca două furnici pirpirii sub o lupă: încasând lovituri la țurloaie și brânci din spate, ostracizați, luând prânzul în cel mai izolat colț pe care îl găseam, ca să nu devenim ținta cutiuțelor golite de ketchup și a oaselor de pui. Timp de aproape doi ani, el fusese singurul meu prieten, iar eu, al lui. Amintirea vremurilor acelora mă deprima și mă rușina încă: războaiele noastre cu Autoboți64 și nave spațiale Lego, identitățile secrete pe care le preluaserăm din Star Trek (eu eram Kirk, el era Spock) în încercarea de a transforma patimile noastre într-un joc. „Căpitane, se pare că extratereștrii aceștia ne țin prizonieri într-un simulacru de școli pentru copiii oamenilor, pe Pământ.“

Înainte să fi fost aruncat astfel, cu eticheta „supradotat“ lipită pe frunte, în mijlocul unui grup elitist și competitiv de băieți mai mari, eu nu fusesem niciodată insultat și umilit în mod special la școală. În schimb, de bietul Andy întotdeauna se găsise cineva să se ia, încă dinainte să fie mutat cu o clasă mai sus: era costeliv, irascibil, intolerant la lactoză, cu o piele aproape transparentă de atâta paloare și predispus să presare cuvinte precum „inept“ și „htonic“ în conversațiile cele mai banale. Extrem de inteligent, era în același timp stângaci: glasul lipsit de expresie și obiceiul de a respira pe gură din cauza unui nas bolnăvicios îl făceau să pară mai degrabă fraier decât sclipitor. Printre frații și surorile lui, făpturi zvelte, atletice, cu dinți ascuțiți, care alergau de la întâlnirile cu prietenii la cluburi sportive și la tot felul de activități extrașcolare, el ieșea în evidență ca un soi de maimuțoi nimerit din greșeală pe terenul de sport.

Dacă eu reușisem să-mi revin cât de cât după catastrofala clasă a cincea, cu Andy lucrurile nu mergeau la fel de bine. Stătea acasă vinerea și sâmbăta seara; nu era niciodată invitat la petreceri sau la întâlniri. Din câte știam, eu eram încă singurul lui prieten. Și, deși, grație mamei lui, avea haine care-i veneau bine și se îmbrăca asemenea tuturor tipilor populari – purtase chiar lentile de contact o vreme –, nu reușea să păcălească pe nimeni: atleții dușmănoși care îl țineau minte din vremurile lui rele continuau să-l îmbrâncească și să-i spună „3PO“65 pentru greșeala pe care o făcuse cândva de a purta la școală un tricou Războiul stelelor66.

Andy nu fusese niciodată foarte vorbăreț, nici măcar în copilărie, doar în accese ocazionale (mare parte din prietenia noastră constase în trecerea în tăcere de la unul la altul a revistelor de benzi desenate). Anii de hărțuială la școală îl făcuseră și mai închis în el și necomunicativ – mai puțin tentat să utilizeze cuvinte lovecraftiene67, mai dispus să se îngroape în studiul matematicii și al științelor exacte. Pe mine matematica nu mă interesase niciodată în mod deosebit – aveam ceea ce se numea „abilități verbale“ –, dar, în timp ce eu înșelasem orice așteptări, în toate domeniile, și nu mă arătam interesat să iau note bune dacă trebuia să muncesc pentru asta, Andy se înscrisese la cursurile cele mai avansate și era de departe primul din clasă. (Ar fi fost cu siguranță expediat și el la Groton ca Platt – perspectivă care îl îngrozea încă din clasa a treia – dacă părinții lui nu și-ar fi făcut griji, și pe bună dreptate, să trimită departe de casă un fiu atât de persecutat de colegii lui încât o dată aproape se sufocase în pauză cu o pungă de plastic care-i fusese vârâtă peste cap. Și existau și alte probleme; știam de șederea domnului Barbour în „ferma de sonați“ numai pentru că Andy îmi spusese, în felul lui direct și pragmatic, că părinții lui se temeau să nu fi moștenit și el această „vulnerabilitate“, ca să folosesc expresia lui.)

În timpul cât a stat acasă cu mine, Andy și-a cerut scuze că trebuia să învețe, „dar, din păcate, e necesar“, mi-a spus, fornăind și ștergându-și nasul cu mâneca. Avea cursuri extrem de pretențioase („iadul pe roți68 al avansaților“) și nu-și putea permite să rămână în urmă nici măcar o zi. În timp ce el se muncea cu teme ce păreau nesfârșite (chimie, algebră, istoria Americii, engleză, astronomie, japoneză), eu ședeam pe podea cu spatele rezemat de comoda lui, numărând în tăcere: la ora asta, cu numai trei zile în urmă, mama era în viață, la ora asta acum patru zile, acum o săptămână. Revedeam în minte toate mesele pe care le luaserăm în zilele de dinaintea morții ei: ultima vizită la restaurantul grecesc, apoi la Shun Lee Palace, ultima cină pe care o pregătise pentru mine (spaghetti carbonara) și pe cea de dinaintea ei (un fel numit pui indienne, pe care învățase să-l prepare de la mama ei, în Kansas). Uneori, ca să par ocupat, răsfoiam volume vechi din Fullmetal Alchemist69 sau un H.G. Wells ilustrat pe care Andy îl avea în cameră, dar nu eram în stare să procesez nici măcar imagini. De obicei priveam țintă porumbeii