Camera lui Andy – inițial, un singur dormitor mare, pe care părinții lui îl împărțiseră în două – dădea spre Park Avenue. La orele de vârf, claxoanele sunau la trecerile de pietoni și lumina ardea aurie în vitrinele de peste drum, stingându-se cam în același interval în care traficul începea să se rărească. Pe măsură ce noaptea se scurgea (fosforescentă sub stâlpii de pe străzi, violetă în miezul nopții urbane, care nu pălea niciodată până la negru), eu mă răsuceam pe toate părțile, și tavanul jos de deasupra mă apăsa atât de greu, încât uneori mă trezeam convins că sunt întins sub pat, nu pe el.

Cum era posibil să-ți fie dor de cineva așa cum îmi era mie dor de mama? Tânjeam atâta după ea, încât aș fi vrut să mor: o nevoie fizică, materială, ca de aer sub apă. Întins în pat, încercam să-mi evoc amintirile cele mai frumoase cu ea, să mi-o întipăresc în minte ca să n-o mai pot uita, dar, în loc de zile de naștere și vremuri fericite, îmi tot aduceam aminte cum, cu câteva zile înainte să moară, mă oprise în prag ca să-mi culeagă o scamă de pe haina de uniformă. Din cine știe ce motiv, era una dintre cele mai limpezi amintiri pe care o aveam cu ea: sprâncenele împreunate, gestul precis al mâinii întinse, totul. De vreo câteva ori, alunecând stângaci între vis și somn, m-am ridicat în capul oaselor auzindu-i clar vocea în minte – lucruri pe care le-ar fi putut spune la un moment dat, dar pe care, de fapt, nu mi le aminteam: „Aruncă-mi și mie un măr, te rog!“ sau „Mă întreb dacă nasturii ăștia vin pe față sau pe spate?“, sau „Canapeaua asta e într-o stare de uzură deplorabilă“.

Lumina de pe stradă dădea buzna pe podea în fâșii negre. Mă gândeam, fără speranță, la dormitorul meu gol, aflat la numai câteva străzi depărtare, la propriul meu pat îngust, cu cuvertura roșie uzată. Stelele luminescente ale planetariului, o ilustrată cu filmul Frankenstein al lui James Whale. Păsările se întorseseră în parc, narcisele se înălțau pe tije; în perioada aceasta a anului, când vremea se făcea frumoasă, ne trezeam uneori și mai devreme dimineața și străbăteam parcul împreună, în loc să luăm autobuzul spre West Side. Dacă aș fi putut să mă întorc și să schimb ceea ce se întâmplase, să împiedic desfășurarea evenimentelor! De ce nu insistasem să luăm micul dejun în loc să mergem la muzeu? De ce nu ne chemase domnul Beeman marți sau joi?

În a doua sau a treia noapte după moartea mamei – oricum, la oarecare timp după ce doamna Barbour mă dusese la doctor pentru durerea de cap –, gazdele mele plănuiseră să dea o mare petrecere în casă, pe care era prea târziu s-o contramandeze. Urmară deci șoapte, un vârtej de activități pe care abia dacă l-am recepționat.

― Am impresia, spuse doamna Barbour, că tu și Theo v-ați simți mai bine dacă ați rămâne în dormitor. În ciuda vocii ei lejere, era în mod cert nu o sugestie, ci un ordin. O să fie mare plictiseală, și chiar nu cred că aveți mari șanse să vă distrați. O s-o rog pe Etta să vă aducă niște gustări de la bucătărie.

Am stat amândoi pe marginea patului de jos, mâncând sendvișuri cu crevete și anghinare de pe farfurii de carton – mai corect spus, Andy a mâncat, în timp ce eu am rămas cu farfuria pe genunchi, neatinsă. Pusese un DVD, un film de acțiune cu roboți care explodau ca niște arteziene de metal și flăcări. Din sufragerie veneau clinchet de pahare, mirosuri de ceară de lumânări și de parfum, din când în când câte o voce care izbucnea într-un râs sclipitor. Varianta energică, ceva mai rapidă a lui It’s all over now, baby blue pe care o alesese pianistul părea să se insinueze în cameră dintr-un alt univers. Totul era pierdut, căzusem de pe hartă: deruta de a fi într-un alt apartament decât al meu, cu o altă familie decât a mea, mă epuiza, așa că mă simțeam amețit și incapabil să mă țin pe picioare, aproape gata să izbucnesc în lacrimi, ca un prizonier supus interogatoriilor și împiedicat să doarmă nopți la rând. Îmi spuneam la nesfârșit „trebuie să merg acasă“ și apoi, pentru a suta milioana oară, „nu pot“.

4

După patru zile – sau poate că au fost cinci –, Andy și-a îndesat cărțile în ghiozdan și s-a întors la școală. Pe tot parcursul zilei aceleia și a celei următoare, eu am stat în camera lui, cu televizorul dat pe TCM, postul la care se uita mama când se întorcea de la muncă. Dădeau ecranizări ale operelor lui Graham Greene: Ministerul groazei, Factorul uman, Idolul căzut, Ucigașul plătit. În a doua seară, în timp ce așteptam să înceapă Al treilea om, doamna Barbour (în ținută Valentino și pe picior de plecare la un eveniment la Frick) s-a oprit în camera mea și mi-a spus că de a doua zi aveam să mă întorc la școală.

― Oricine s-ar simți întors pe dos să stea singur aici, în fundul casei. Nu-ți face bine.

N-am știut ce să spun. Vizionarea filmelor de pe pat fusese singurul lucru pe care îl făcusem de la moartea mamei și care mi se părea cât de cât normal.

― Trebuie să îți reiei fără întârziere un program regulat. Mâine. Știu că nu așa pare, Theo, continuă ea, pentru că eu rămăsesem tăcut, dar faptul că vei