Am continuat să privesc țintă ecranul. Nu mai fusesem la școală din ziua premergătoare celei în care murise mama, și, cât timp stăteam în dormitorul lui Andy, moartea ei rămânea, într-un fel, neoficială. Odată ce m-aș fi întors la cursuri, ea ar fi devenit un fapt public. Mai rău: gândul de a relua orice fel de program regulat mi se părea greșit, o trădare. Fiecare dată când îmi aminteam continua să fie un șoc, un pumn în plex: mama nu mai era. Fiecare eveniment nou – tot ce aveam să fac pe parcursul vieții – n-avea decât să ne separe și mai mult: zile din care ea deja nu mai făcea parte, o distanță crescândă între noi. Cu fiecare zi, pentru tot restul vieții mele, mama avea să se depărteze din ce în ce mai tare.

― Theo!

Am tresărit și m-am uitat la doamna Barbour.

― Pas cu pas. Nu există alt mijloc de a trece prin așa ceva.

A doua zi, pe TCM era un maraton de filme cu spioni din al Doilea Război Mondial (Cairo, Dușmanul ascuns, Nume de cod: smarald) pe care chiar voiam să stau să-l văd. A trebuit însă să mă târăsc afară din pat, de sub pătură, când domnul Barbour a vârât capul pe ușă să ne trezească („Sus și șo pe ei, hopliților!“) și apoi să merg până la stația de autobuz cu Andy. Era o zi ploioasă și suficient de rece pentru ca doamna Barbour să mă fi silit să port o haină veche de lână cu nasturi mari, care-i aparținuse lui Platt. Kitsey, sora mai mică a lui Andy, mergea înaintea noastră în haina ei de fâș roz, țopăind printre băltoace și prefăcându-se că nu ne cunoaște.

Știam că are să fie oribil – și așa a și fost, din clipa în care am pășit în holul viu luminat și am simțit mirosul vechi și bine cunoscut al școlii: dezinfectant cu aromă de citrice amestecat cu iz de șosete murdare. Afișe scrise de mână pe coridor: anunțuri despre ore de tenis și de gătit, audiții pentru Un cuplu ciudat71, excursie pe insula Ellis72 și bilete încă disponibile pentru concertul dedicat primăverii – mi se părea incredibil că lumea se sfârșise și că, Dumnezeu știe cum, aceste activități ridicole continuau să se desfășoare.

Cel mai ciudat era că, în ultima zi când intrasem în clădirea școlii, mama era în viață. Am continuat să mă gândesc la asta, și, de fiecare dată, era ca și cum aș fi gândit-o pentru prima oară: ultima dată când deschisesem dulapul, ultima dată când pusesem mâna pe tâmpenia de manual de biologie, ultima dată când o văzusem pe Lindy Maisel întinzându-și strugurelul de buze cu un bețigaș de plastic. Mi se părea greu de crezut că nu puteam să mă întorc, călăuzit de aceste momente, într-o lume unde mama nu era moartă.

― Îmi pare rău.

O spuneau indivizi pe care îi cunoșteam și alții cu care nu vorbisem în viața mea. Unii – care râdeau și vorbeau pe holuri – tăceau brusc când treceam pe lângă ei, aruncându-mi priviri grave sau curioase. Alții încă mă ignorau complet, așa cum câinii plini de viață ignoră pe unul bolnav sau rănit din mijlocul lor: refuzau să se uite la mine, hârjonindu-se și hlizindu-se în jurul meu pe coridoare ca și cum eu n-aș fi fost acolo.

Tom Cable, în particular, mă evita insistent, ca pe o fată pe care ar fi părăsit-o. La prânz n-am reușit să dau de el. La spaniolă (unde intră în pas de plimbare mult după ce ora începuse, scăpând de scena jenantă în care toți colegii se înghesuiseră cu mutre sobre în jurul meu ca să-mi spună cât de rău le părea) nu se așeză lângă mine, ca de obicei, ci undeva în fața clasei, cocârjat, cu picioarele ieșite pe interval. Ploaia răpăia pe pervazuri în timp ce traduceam o serie de propoziții bizare, care l-ar fi făcut mândru pe Salvator Dalí: despre homari și umbrele de plajă și despre cum Marisol cea cu gene lungi ia un taxi verde-crud până la școală.

După oră, în timp ce mă îndreptam spre ieșire, m-am dus special până la el să-l salut în timp ce-și strângea cărțile.

― Hei, salut, ce mai faci? spuse – distant, lăsându-se ușor pe spate și arcuind sprâncenele cu o expresie de șmecher. Am auzit de tine.

― Da.

Ăsta era limbajul nostru: prea cool pentru ceilalți, întotdeauna pe aceeași lungime de undă a glumelor.

― Mare ghinion. Doare rău.

― Mersi.

― Ar fi trebuit să te prefaci bolnav. Ți-am spus eu! Și maică-mea și-a luat foc pe chestia aia. A făcut spume la gură, frate! Adică... hm... spuse, ridicând ușor din umeri în momentul de uluială care urmă, privind în sus, în jos și în jur, cu o expresie de „cine, eu?“ de parcă tocmai ar fi aruncat un bulgăre cu o piatră în mijloc. Oricum. Deci, continuă cu o voce de „să trecem peste“. Ce faci cu țoalele astea?

― Poftim?

― Păi, făcu el un mic pas ironic în spate, examinându-mi scurt haina de lână, o să ieși sigur pe primul loc la concursul „Cine seamănă mai tare cu Platt Barbour“.

Și, împotriva voinței mele – a fost un șoc, după zile întregi de oroare și amorțeală, un spasm eruptiv ca de boală