― O decizie excelentă pentru arbitrul Cable, am spus, adoptând tonul tărăgănat și urâcios al lui Platt.

Eram mimi buni amândoi, și adesea purtam convorbiri întregi cu vocile altora: crainici stupizi de televiziune, fete plângăcioase, profesori înfumurați sau, din contră, dintre cei care-i lingușeau pe elevi.

― Mâine o să mă îmbrac ca tine.

Dar Tom nu-mi mai răspunse, nu mai preluă ștafeta. Își pierduse interesul.

― Ăăă... nu știu, spuse, ridicând puțin din umeri, cu un vag rânjet pe față. Mai vedem.

― Corect, mai vedem.

Eram enervat: ce naiba avea? Și totuși, insultele aruncate celuilalt făceau parte din spectacolul nostru de comedie neagră, amuzant numai pentru noi; eram sigur că avea să mă caute după ora de engleză sau să mă prindă din urmă pe drumul spre casă, venind în fugă din spate și trântindu-mi manualul de algebră în cap. Dar n-a venit. A doua zi dimineață, înainte de prima pauză, nici măcar nu s-a uitat la mine când l-am salutat, și chipul lui brusc golit de orice expresie în timp ce își făcea loc pe lângă mine m-a înlemnit. În fața dulapurilor, Lindy Maisel și Mandy Quaife s-au întors să se uite una la alta, chicotind cu voci uluite: „O, Doamne!“ Lângă mine, colegul meu de laborator, Sam Weingarten, clătina din cap.

― Ce jigodie! spuse el cu voce tare, atât de tare, încât toată lumea de pe coridor se întoarse. Ești o jigodie penală, Cable, să știi!

Dar mie nu-mi păsa – sau, cel puțin, nu mă simțeam rănit ori deprimat. Eram doar furios. Prietenia mea cu Tom avusese întotdeauna o latură sălbatică, maniacală, fusese cumva dementă, palpitantă, ba chiar puțin periculoasă, iar acum, deși energia rămăsese la același nivel, curentul se inversase, tensiunea bâzâia în direcția opusă, așa încât, în loc să mă înghiontesc cu el în sala de studiu, îmi venea să-i vâr capul în pisoar, să-i smulg brațul din încheietură, să-i dau borșul pe nas pe trotuarul din fața școlii, să-i vâr pe gât tot rahatul și gunoaiele din rigolă. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă înfuriam mai tare, uneori atât de rău, că mă plimbam nervos prin baie, mormăind ceva doar pentru mine. Dacă n-ar fi arătat cu degetul spre mine în fața domnului Beeman („Am înțeles acum, Theo, nu erau țigările tale“)... dacă n-aș fi fost eliminat din cauza lui... dacă mama nu și-ar fi luat ziua aia liberă... dacă nu ne-am fi aflat în muzeu exact la momentul nepotrivit... Până și domnul Beeman își ceruse scuze, într-un fel. Pentru că, da, sigur, fuseseră unele probleme cu notele mele (și cu o mulțime de alte chestii de care domnul Beeman n-avea habar), dar incidentul de la care pornise totul, care atrăsese după el „consfătuirea“ aceea, toată povestea cu țigările din curte – a cui era vina? A lui Cable. Nu că m-aș fi așteptat să-și ceară scuze. De fapt, nu cred că i-aș fi spus vreodată ceva despre asta. Numai că acum ce eram, un paria? Persona non grata? Nu voia nici măcar să-mi vorbească? Eram mai slăbuț decât Cable, dar nu cu mult, și, de fiecare dată când făcea pe grozavul în clasă, fiindcă, evident, nu se putea abține, sau când trecea în fugă pe lângă mine cu noii lui prieteni Billy Wagner și Thad Randolph (la fel cum, cândva, goniserăm noi doi, întotdeauna în priză, întotdeauna împinși de impulsul primejdiei și al nebuniei), nu mă puteam gândi decât la cum l-aș fi stâlcit în bătaie și cum fetele ar fi râs de el în timp ce se retrăgea cu lacrimi în ochi: „Aaah, Tom! Ce faci acolo? Plângi?“ (Încercând să provoc o încăierare, l-am pocnit peste nas ca din greșeală, intenționat, trântindu-i ușa de la baie în față, și l-am împins în automatul de băuturi încât și-a scăpat pe jos scârboșeniile de cartofi prăjiți cu cașcaval, dar, în loc să sară pe mine, așa cum tânjeam să-l văd, n-a făcut decât să rânjească și să plece fără un cuvânt.)

Nu toată lumea mă evita, bineînțeles. O grămadă de colegi îmi puneau bilețele și cadouri în dulap (inclusiv Isabella Cushing și Martina Lichtblau, cele mai populare fete din generația mea), iar vechiul meu prieten Win Temple dintr-a cincea m-a surprins într-o zi când s-a apropiat de mine și m-a strâns în brațe cu toată puterea. Dar majoritatea reacționau cu o politețe precaută, ușor înspăimântată. Nu că aș fi umblat eu cu ochii roșii, ba nici măcar că m-aș fi prefăcut răvășit de suferință, dar lumea se oprea oricum din discuție dacă mă așezam alături la prânz.

Adulții, pe de altă parte, îmi acordau o atenție exagerată, care mă făcea să mă simt prost. Am fost sfătuit să țin un jurnal, să stau de vorbă cu prietenii, să fac un „colaj al memoriei“ (sugestie complet aiurea, din punctul meu de vedere; alți elevi se simțeau stânjeniți pe lângă mine oricât de firesc m-aș fi comportat, și ultimul lucru pe care mi-l doream era să atrag atenția asupra mea împărtășindu-mi trăirile sau făcând terapie prin artă la cercul de abilități practice). Păream să petrec un timp excesiv de lung în clase și birouri goale (cu privirea pironită în podea, dând în neștire din cap), cu profesori îngrijorați care mă rugau să rămân după ore sau mă trăgeau deoparte să-mi vorbească. După ce, cățărat cu fundul pe jumătate de catedră, ne relatase cu însuflețire moartea cumplită a mamei lui, măcelărită de un chirurg incompetent, profesorul de engleză, domnul Neuspeil, mă bătuse pe spate și-mi dăduse un caiet gol pe care să scriu; consilierul psihologic al școlii, doamna Swanson, îmi arătă câteva exerciții de respirație și îmi sugeră că puteam să mă descarc ieșind în curte și aruncând bucăți de gheață în trunchiurile copacilor;