și chiar domnul Borowsky (care preda matematica și era considerabil mai puțin însuflețit decât majoritatea celorlalți profesori) mă luă deoparte pe coridor și – vorbind foarte încet și extrem de aproape de fața mea – îmi spuse cât de vinovat se simțise după ce fratele lui murise într-un accident de mașină. (Era foarte des vorba de vinovăție în discuțiile acestea. Credeau oare profesorii mei – ca și mine – că eram culpabil de a fi provocat moartea mamei? Așa s-ar fi zis.) Domnul Borowsky se simțise atât de vinovat că-și lăsase fratele să plece acasă cu mașina, beat, de la petrecerea din noaptea aceea, încât se gândise chiar, pentru scurtă vreme, să se sinucidă. Poate că și eu mă gândisem la asta. Dar suicidul nu era un răspuns.

Acceptam toate aceste sfaturi politicos, cu un zâmbet străveziu și un sentiment strident de irealitate. Mulți dintre cei mari păreau să vadă în lipsa mea de reacție un semn pozitiv: mi-l amintesc în particular pe domnul Beeman (un englez bățos, cu o șapcă stupidă de tweed pe cap, pe care, în ciuda solicitudinii lui, ajunsesem să-l urăsc, irațional, ca pe un agent al morții mamei) felicitându-mă pentru maturitatea mea și anunțându-mă că „par să fac față extrem de bine situației“. Și poate că făceam, într-adevăr – cine știe? Cu siguranță nu urlam prin toalete, nu izbeam cu pumnul în geamuri și nici nu făceam diverse alte chestii pe care îmi imaginam că le-ar fi putut face cineva care simțea ceea ce simțeam eu. Dar câteodată, pe neașteptate, durerea mă inunda în valuri care îmi tăiau răsuflarea; iar când talazul se retrăgea, mă trezeam privind o dezgustătoare epavă, ce radia o lumină atât de lucidă, atât de dureroasă și de goală, încât abia dacă-mi puteam aminti că lumea fusese cândva și altfel decât moartă.

5

Sincer vorbind, bunicii Decker erau ultimele persoane la care m-aș fi gândit, lucru cu atât mai firesc cu cât funcționarii de la primărie nu reușiră să dea imediat de ei pe baza informațiilor sărăcăcioase pe care le obținuseră de la mine. Apoi doamna Barbour bătu la un moment dat la ușa camerei lui Andy și spuse:

― Theo, aș vrea să stăm puțin de vorbă.

Ceva din atitudinea ei îmi dădu limpede de înțeles că veștile erau proaste, deși în situația mea era greu de imaginat cum ar fi putut lucrurile să devină încă mai rele. Ne-am așezat în sufragerie, lângă un aranjament floral de un metru înălțime din crengi de salcie cu mâțișori și crengi înflorite de măr, tocmai venit de la florărie, și doamna Barbour își puse picior peste picior și începu:

― Am primit un apel de la primărie. S-a luat legătura cu bunicii tăi. Din păcate, se pare că bunica ta nu o duce prea bine cu sănătatea.

O clipă, am rămas nedumerit.

― Dorothy?

― Dacă așa îi spui, da.

― A, nu e bunica mea adevărată.

― Am înțeles, zise doamna Barbour ca și cum n-ar fi înțeles, de fapt, și nici n-ar fi vrut să înțeleagă. În orice caz. Se pare că nu e bine – are o afecțiune a spatelui, am impresia –, și bunicul tău o îngrijește. De aceea – cum să-ți spun? Sunt sigură că le pare foarte rău, dar au fost de părere că n-ar fi o idee bună să te duci să stai acolo deocamdată. Cel puțin nu să stai în casa lor, adăugă ea, pentru că eu nu scoteam nici un cuvânt. S-au oferit să-ți plătească o cameră într-un motel Holiday Inn din apropiere, pentru o vreme, dar asta pare o variantă cam nepractică, așa-i?

În urechi îmi răsuna o bâzâială neplăcută. M-am simțit, cine știe de ce, cumplit de rușinat de mine însumi, așa cum stăteam acolo sub privirea ei egală, cenușie ca gheața. Mă îngrozise atât de tare gândul de a merge să locuiesc cu Bunicu’ Decker și cu Dorothy, încât mi-i scosesem cu totul din minte, dar a ști că ei erau cei care nu mă voiau pe mine era cu totul altă poveste.

Fața doamnei Barbour se lumină scurt într-o expresie de compasiune.

― Să nu te simți vinovat! spuse ea. Și, în orice caz, n-ai de ce să te îngrijorezi. E lucru stabilit că ai să stai la noi următoarele câteva săptămâni, cel puțin până când termini anul școlar. Toată lumea a convenit că e cea mai bună variantă. Apropo, făcu ea, aplecându-se spre mine, ce inel frumos! E moștenire de familie?

― Ăă, da, am spus.

Din motive pe care mi-ar fi fost greu să le explic, mă obișnuisem să iau peste tot cu mine inelul primit de la bătrân. De obicei îl frecam între degete în buzunarul hainei, dar din când în când mi-l puneam pe degetul mijlociu și-l purtam, deși era prea mare și îmi cam aluneca.

― Interesant. Din familia mamei sau a tatei?

― Dintr-a mamei, am spus ușor ezitant, căci nu-mi plăcea direcția în care o luase conversația.

― Îmi dai voie să-l văd?

Mi l-am scos de pe deget și i l-am pus în palmă. Ea îl ridică în lumina lustrei.

― E foarte frumos, spuse, carneol. Și intalia aceasta... Greco-romană? Sau e un blazon al familiei?

― Ăă, blazon. Cred.

Doamna Barbour examină monstrul mitologic cu gheare.

― Seamănă cu un grifon. Sau poate cu un leu înaripat. Îl întoarse pe o parte în lumină și se uită pe interior. Și gravura? Expresia mea nedumerită o